O colegă din presă îmi spune că i-a plăcut articolul despre femeile fatale şi se gândeşte să scrie, la rân-dul ei, unul despre bărbaţii fatali. Încerc să i-o iau înainte.

O spun de la început că bărbatul fatal arhetipal este Iisus Hristos. El iartă totul, te primeşte când vrei şi te lasă să pleci când doreşti. Toţi bărbaţii fatali din istorie au încercat să-L imite pe Crist, reuşind, desigur, numai parţial.

Ar trebui să-i considerăm pe bărbaţii fatali drept eroi ai umanităţii, sfinţi, fiindcă iubirea lor este necondiţionată, chiar dacă nu este fără de păcat? Să ne mai gândim.

Cred că această sfinţenie a încercat să o sugereze Marquez când l-a creat pe Florentino Ariza, în Dragoste în vremea holerei, ori Llosa cu al său Ricadro Somocurcio din Rătăcirile fetei nesăbuite. Barbatul fatal ar fi doar cu puţin mai prejos decât călugărul devotat Fecioarei Maria, ori poate, pe alocuri, mai presus, deoarece fatala Eva, Maria cea Nevirgină, este o ispititoare.

Bărbatul fatal este însă, după părerea mea, un egoist care nu poate concepe lumea decât ca fiind eternă şi vrăjită, iar prin dragostea lui unică aspiră să fie considerat un coparticipant la zidirea acestei lumi, ori măcar un îngrijitor autorizat al ei. A nu o mai iubi pe femeia fatală ar fi echivalent cu prăbuşirea cerului, cu pierderea încrederii în veşnicie. Bărbatul fatal are nevoie de femeia fatală care îi oferă un martiriu fără de care nu-şi poate merita raiul, câtă vreme femeia fatală are nevoie de bărbatul omolog precum tâlharul cel bun are nevoie de Crist, fratele său de cruce.

Aşa stând lucrurile, e vorba de un pic de orgoliu luciferic, de o mândrie suspectă la bărbatul fatal. El e cu mult mai vinovat decât umila femeie fatală, care nu consideră că trebuie să se deschidă cerul pentru a o primi pe ea. În fond, bărbatul fatal este un uzurpator de Dumnezeire, el se dedă la o „imitatio Christi”perversă întrucât este una sexuată. Când într-un roman ori într-un film întâlnesc cuplul fatal, sunt întotdeauna de partea ei, considerând că ea îşi urmează dezinteresat destinul, pe când el e un negustor de nemurire.

Cred că spunând asta ne-am înţeles în privinţa lui Don Juan. Nu care cumva să îl fi asimilat bărbatului fatal, ar fi o eroare, măcar pentru că el nu lasă urme în destinul femeilor. Din Juan nu e un bărbat fatal, ci o muiere cu falus căreia îi place să fatalizeze.

De remarcat, totuşi, că majoritatea bărbaţilor fatali au ceva din Don Juan, iar la Florentino Ariza chesti¬unea e clar subliniată de Marquez. Concluzia: Don Juan este un excrement de bărbat fatal, o fecală a lui Crist.

Femeia fatală este tabloul, bărbatul fatal e doar o ramă, de multe ori de o culoare şi o esenţă nepotrivite.

Din volumul „Sfârșitul presei și ultimul ziarist„, în curs de apariție la Editura AIUS.