Finanţarea sistemului educaţional nu a constituit şi nu constituie o prioritate a partidelor şi guvernelor postdecembriste. La cu totul alte priorităţi le-a stat mintea. Au preferat să creeze un sistem asistenţional care a încurajat neştiinţa şi a recompensat nemunca, în loc să investească în reformarea învăţământului şi în transformarea educaţiei în principalul factor al progresului economico-social. Au procedat astfel, deoarece, (pentru a se menţine la putere, sau pentru a ajunge acolo)   li s-a părut a fi mai uşor să cumpere voturi pe nimic de la un electorat credul şi needucat, decât ca, prin consistenţa actelor de guvernare sau prin coerenţa ideilor din programele electorale, să convingă un electorat şcolit.

Invocând elemente care „vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare”, curtezanii permanenţi ai puterii nu au mai găsit în „punguţă” decât „doi bani” pe care să-i aloce educaţiei; şi nu poţi avea decât o educaţie de doi bani atunci când aloci doar … 3,4% din PIB în anul 2000, 3,6% în 2001, 3,6% în 2002, 3,5% în 2003, 3,3% în 2004. 

În anul 2004, prin Legea nr. 354, a fost introdus un nou alineat la articolul 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995, alineatul  (1¹), care prevedea că  „pentru finanţarea învăţământului de stat din fonduri publice se asigură anual o creştere a alocaţiilor bugetare până la minimum 6 % din PIB, gradual în anul 2007”. Cuantumul cheltuielilor publice pentru educaţie a crescut în timpul Guvernului prezidat de Tăriceanu de la 3,5% alocate în 2005 la  4,3% în 2006, ajungând până la 4,55%  din PIB în 2008. La 21 noiembrie 2006, în Monitorul Oficial al României, s-a publicat Ordonanţa de Urgenţă  nr. 88/2006, prin care – printre alte „măsuri în domeniul cheltuielilor de personal” – la art. VI se dispunea că „aplicarea prevederilor alin. (1¹) al art. 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995 se suspendă până la data de 31 decembrie 2007”.

  Altfel spus, aflat ÎN PRAGUL TERMENULUI PENTRU ALOCAREA A MINIMUM 6% DIN PIB PENTRU EDUCAŢIE, ascunzându-se sub lozinca necesităţii „asigurării cu fonduri publice naţionale a cofinanţării  fondurilor primite de România de la Uniunea Europeană” şi sub cea a diminuării deficitului bugetar la „un nivel de 2,8% din  PIB stabilit pentru anul 2007” (astăzi fiind de notorietate faptul că ambele obiective au fost ratate!), GUVERNUL A ALES VARIANTA COMODĂ ŞI NESANCŢIONABILĂ ELECTORAL A DIMINUĂRII CHELTUIELIOR PUBLICE PENTRU EDUCAŢIE. Actul normativ era semnat de primul ministru Călin Popescu-Tăriceanu şi de miniştrii Mihail Hărdău, Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu, Gheorghe Barbu. 

Anul 2008 a fost marcat şi de lansarea de către preşedintele Traian Băsescu a unei ample campanii de modernizare a sistemului naţional de învăţământ. Promiţând „bani contra reformă”, declarând sistemul de educaţie ca fiind „o prioritate pentru România”,  criticând sistemul de salarizare „descurajant pentru personalul didactic”, Preşedintele a pretins asumarea de către sindicatele reprezentative din învăţământ a  STRATEGIEI „EDUCAŢIE ŞI CERCETARE PENTRU SOCIETATEA CUNOAŞTERII” pentru a promulga vestita şi controversata Lege nr. 221/2008 pentru aprobarea O.G. nr. 15/2008. Reprezentanţii sindicatelor au semnat, asumându-şi astfel reforma în coordonatele trasate de Comisia prezidenţială, Preşedintele a promulgat legea care prevedea majorarea salariilor personalului didactic din învăţământul preuniversitar cu 33,4%, alegerile parlamentare au trecut … şi … a venit criza! 

Au venit şi au trecut şi alte alegeri, dar criza a rămas. Şi, conjunctural, domnul Băsescu, înainte de alegeri, se angaja să impună aplicarea  legii sau, după alegeri, se dezicea vehement de ea, cum a făcut-o sistematic din 6 mai 2010 încoace, declarând că promulgarea acesteia a fost cea mai mare greşeală pe care a comis-o în calitate de preşedinte. D-ale politichiei dâmboviţene!

Mai precizăm că atât în PACTUL NAŢIONAL PENTRU EDUCAŢIE (asumat de către toate partidele politice parlamentare), cât şi în Strategie s-a prevăzut alocarea anuală pentru învăţământul de stat a minimum 6% din PIB. Din anul 2009 sumele alocate anual pentru învăţământ s-au tot diminuat, prin diferite „manopere” guvernamentale, precum rectificările bugetare. 

Cei care au sperat ca LEGEA EDUCAŢIEI NAŢIONALE NR. 1/2011 să aducă o rază de lumină, asigurând o finanţare sustenabilă pentru educaţie, sunt crunt dezamăgiţi. Deşi legea prevede că pentru finanţarea educaţiei naţionale „se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6 % din produsul intern brut al anului respectiv” (art. 8), prin dispoziţiile tranzitorii şi  finale, termenul pentru alocarea acestui procent minimal a fost … amânat până la 1 ianuarie 2012 (art. 361, alin. (3), lit. g)). Şi astfel, această dispoziţie imperativă (de a aloca anual pentru educaţie un procent de minimum 6% din PIB) nu a fost respectată niciodată până acum.

Putem compara absolvenţii noştri cu absolvenţii sistemelor de învăţământ din alte state europene, „colege” cu noi de Uniune, state care acum alocă pentru educaţie 8-10% dintr-un PIB mult mai mare decât cel al României? Desigur că nu! Pentru că „ceilalţi” au înţeles că doar prin formarea unor generaţii de tineri bine pregătiţi profesional pot face faţă concurenţei acerbe dintr-o lume globalizată şi pot asigura supravieţuirea respectivelor naţiuni! 

Cât despre compatibilitatea salariilor obţinute de unii şi de alţii pentru muncă egală, nu are rost să mai recurgem la statistici şi comparaţii. Pentru că – şi pentru generaţii de acum înainte – ar fi în defavoarea noastră, a truditorilor care încă mai cultivăm gratuit aici ogorul cunoaşterii. 

     Prof. TIBERIU M. PANĂ