Nu mi-a trecut niciodata prin gind ca ma pot numara printre prietenii senatorului Ion Toma, dar atunci cind m-a prezentat ca prieten unei terte persoane, am trait o clipa iluzia unui adevar imposibil: cum poate un amarit de profesor sa fie prieten cu un ditamai politician de Rominia?! Am descoperit insa repede ca sub acest calificativ de „prieten”, de fapt, senatorul isi ascundea starea de disconfort pe care i-am creat-o prin cererea mea. Am dedus aceasta din rapiditatea cu care m-a pasat, spre rezolvare, noului sau locotenent, Marius Oprescu (dupa experienta amara pe care a avut-o cu primul sau locotenent, acum deputatul PD-L, Daniel Barbulescu), desemnat ca urmas al sau la conducerea PSD Olt. Ma rog, e treaba domniei sale in cine considera ca poate avea incredere absoluta, dar faptul ca a doua zi acesta se facea ca nu stie despre ce este vorba, mi-a inspirat citeva reflectii in legatura cu termenii de adevar si prietenie, incercind sa rastorn ceea ce spusese Aristotel, in Etica Nicomahica: „Imi este prieten Platon, dar mai prieten imi e adevarul”.Asadar, iata-l pe Aristotel, dupa 20 de ani ca student al lui Platon, incercind sa se desprinda de maestru, sa-si promoveze propria sa conceptie lume. Si trebuia sa fie foarte precaut, sa nu trezeasca reactii ostile din partea adeptilor foarte numerosi si devotati ai lui Platon. Totodata, a se avea in vedere ca Aristotel, „mintea cea mai enciclopedica a antichitatii”, a ramas in istoria gindirii umane si ca intemeietor al logicii, in cadrul careia ideea despre adevar ca o corespondeta cu realitatea ocupa un loc central. Ei bine, pentru ca stiinta se afla abia la inceputurile ei, era nevoie ca ea sa fie intemeiata pe cunostinte sigur adevarate, iar Aristotel nu a ezitat sa sacrifice prietenia lui Platon pe altarul Adevarului. Pentru ca in logica, la fel ca in stiinta, nu exista morala. Adevarurile se impun si sunt acceptate indiferent de riscul moral.Lucrurile stau insa cu totul altfel in viata. Un alt mare filosof, Hegel, spunea ca ori de cite ori cineva rosteste cuvintul „adevar”, inimile tuturor celor care-l aud trebuie sa bata mai tare. Aceasta inseamna ca, in viata, fara sustinerea inimii, adevarul poate sa devina ceva extrem de nociv: un factor de pustiire. Dezbracat de armura iubirii, omul poate foarte usor sa clacheze in fata adevarului. Repet aici o spusa a lui Puskin: „Decit un adevar ce ne doboara, mai bine o minciuna ce ne inalta”. Cu alte cuvinte, in viata, adevarul este ceva relativ; niciodata el nu trebuie lasat sa devina criteriul despotic al vietii. Singurul criteriu trebuie sa ramina omul. Adevarul pentru om, si nu impotriva omului! Iata de ce eu nu voi spune niciodata ca Aristotel, ci, dimpotriva: „Imi este prieten adevarul, dar mai prieten imi e Platon”.Ce trebuie sa se inteleaga, pina la urma, din toate acestea? Ca prea adesea politicenii nostri, odata ajunsi pe acropolele puterii, se pierd printre adevarurile pure, abstracte, fara nicio legatura cu realitate vie si contradictorie. Uitind pe unde au urcat, ei nu mai stiu sa coboare si cad ca pietrele, pina in valea cea mai adinca a dispretului public.Semnatura: Constantin Smedescu