După ce a devenit senator în colegiul Câmpulung Muscel, un ziarist l-a întrebat pe Mircea Diaconu ce soluții are pentru redresarea economică a zonei.

Câmpulung Muscel este un oraș a cărui industrie a dispărut o dată cu închiderea ARO, plin de șomeri și de gospodine care cumpără pe caiet de la chioșcul din colț.

Luându-și un aer savant, senatorul Mircea Diaconu a spus că după părerea sa trebuie organizat în zonă un concurs de petunii la care să participe toți locuitorii. Cine are petunii frumoase în viața lui nu poate fi un om nefericit, a declarat omul politic.

Avem de a face, evident, cu o idee simultan idioată și genială.

Idioată din punct de vedere politic și genială din punct de vedere artistic.

Dacă soluția lui Mircea Diaconu ar fi fost pusă în practică, orașul Câmpulung Muscel ar fi luat locul Caracalului, unde se spune că s-a răsturnat căruța cu proști.

Pe de altă parte, un romanicer, un poet, un pictor pot născoci o operă artistică în jurul ideii că cetățenii unui oraș muribind decid să cultive toți petunii.

Cu Mircea Diaconu au votat, între alții, o serie de artiști și iubitori de artă și literatură.

Aceștia îl consideră pe Mircea Diaconu o metaforă politică.

Se știe însă de când e lumea că metaforele nu țin de foame.

Cu toate astea, tot de când e lumea, au existat poeți și pictori săraci dar fericiți.

Văzând ce se întâmplă cu Mircea Diaconu, care a luat mai multe voturi decât unele partide, l-am înțeles pentru prima oară pe Platon care cerea, în Republica, să fie izgoniți poeții din cetate.

Când poeții iau decizii politice, nu te aștepți decât la dezastru economic.

Pe de altă parte însă, trebuie să recunoaștem că un pic de poezie nu strică nici în viața politică și în democrație.

Iată de ce îmi sunt simpatici cei care au votat cu Mircea Diaconu.

Amestecul de poezie și prostie m-a înduioșat întotdeauna.

Un domn numit Alin-Tiberius Sanda mi-a expediat un comentariu pe tema Mircea Diaconu care mi se pare interesant, drept pentru care îl atașez aici:

Probabil că Mircea Diaconu este bucuros și se felicită pentru rezultatul obținut la alegerile europarlamentare, rezultate ce-i asigură postul râvnit. Ce înseamnă de fapt această victorie? Înseamnă satisfacerea orgoliului unui om care a fost, poate, nedreptățit de către foștii colegi de partid.

 E oare normal ca el să deconteze politic astfel de nedreptăți? Cei care l-au votat spun că da. E normal ca satisfacerea orgoliului rănit să ducă la dezechilibre și mai mari între partidele politice? Cei care l-au votat spun, iarăși, că este normal.

Pentru că asta s-a întâmplat și de fapt asta a fost miza acestor alegeri: ca partidul care a ieșit pe locul doi să câștige cât mai puține procente, iar asta se putea obține doar deturnând o parte din voturi către altcineva. Cine au fost cei care l-au susținut politic și mediatic pe Mircea Diaconu, i-au facilitat obținerea semnăturilor necesare candidaturii și l-au pus astfel pe orbită? Nu sunt ei chiar concurenții direcți? 

Ce logică are o suținere atât de puternică a unui contracandidat? Această logică s-a relevat acum, după aflarea rezultatelor. Trebuia împins cât mai mult în jos cel de pe locul doi, pentru ca astfel să fie posibilă ruperea sa, iar Mircea Diaconu a fost unealta perfectă pentru asta. Și totul pentru satisfacerea orgoliului rănit al acestui om!

Care este relația între Mircea Diaconu și votanții săi? Vă redau un fragment din „Niculăiță Minciună”:

„Că azi oamenii, dacă nu ești la fel cu dânșii, nu te mai răstignesc ei cu cruzime, ci (mai ales daca nu le ești o prea mare primejdie) te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, să te răstignești singur…”.