Cu banii pe care mi-i adusese Mircea am plătit chiria pe o lună la o mansardă aflată nu departe de turn, probabil atât de aproape încât noaptea aveam impresia că auzim ţipetele întrepătrunse ale haitelor de câini şi pisici,precum şi vocea lui Fred venind din ceruri, ameninţătoare. Daniela jura că reuşise să înţeleagă ce spune, zicea ceva despre faptul că de acum înainte ne vom câştiga existenţa muncind, iar ea va naşte prunci în chinuri, ceea ce, aşa cum se va vedea mai departe, chiar avea să se şi întâmple. N-aş vrea să v-o închipuiţi pe Daniela ca pe o paranoică, realmente auzeam o voce plutind peste oraş, ar fi putut fi ţipătul unui homeless atacat de javre vagaboande, sau ecourile unui scandal de la periferie, însă în acele sunete aduse de vânt părea că desluşeam vocea lui Fred, îl credeam capabil să urle de la vreo fereastra secretă a turnului pentru a ne înfricoşa şi a ne porunci să ne întoarcem.

Primele două săptămâni am făcut dragoste permanent, dormeam puţin şi nu ieşeam decât pentru a ne cumpăra cartofi, lapte, ouă, cafea, vin şi ţigări de la marketul din colţ. Mergeam pe rând, iar celălalt adormea între timp, aveam pusee de somn care ascundeau oboseala lăsând la suprafaţă numai dorinţa de a continua până la limită, convinşi fiind că suntem conectaţi la o sursă de energie cosmică, inepuizabilă.

Îmi aduc aminte că împlinirea celei mai arzătoare dorinţe pe care o avusesem vreodată, aceea de a fi clipă de clipă cu Daniela, generase o stare de torpoare adâncă şi asta nu fiindcă nu dormeam şi nici datorită faptului că ni se întâmpla să golim fiecare câte o sticlă de vin zilnic, însă pur şi simplu mi se părea că trăiesc un sfârşit al istoriei personale.

Mă impregnam permanent de imagini-limită, cum ar fi stropii de lichid seminal prelingându-se pe coapsele fără seamăn ale femeii, ori mărimea pupilelor ei când îşi apropia ochii de ai mei, ori aerul supus, aproape sclavagist, cu care făcea cei câţiva paşi până la baie şi înapoi. Pe de altă parte, amândoi observam cum rămân tot mai puţine locurile neanesteziate, cele în care ne mai puteam atinge în aşa fel încât să-l simţim pe celălalt, era ca şi cum pe trupurile noastre ar fi apărut o crustă care se îngroşa, nelăsând mângâierile să pătrundă până la carnea cea sensibilă, o carapace tot mai solidă care ne transforma în două ţestoase care îşi loveau cu zgomot partea cornoasă. Parcă şi auzeam aceste înfundate ciocniri.

Ajunsesem să mă întreb ce ar mai putea urma după aceea, cumpărasem un cd-player şi ascultam Brahms şi Mendhelson şi Smetana, iar toată această muzică mi se părea plată, golită de mesaj, simple sunete într-o succesiune artificială. Verificam dacă se îmtâmplă cu adevărat ceva grav şi supuneam în tăcere analizei anumite concepte şi noţiuni filosofice, psihologice, de fizică atomică sau de astonomie,iar toate mi se păreau lipsite de miez, de sens, de capacitatea de a-mi spune ceva cât de cât important despre mine şi despre lume. Mă chestionam înspăimântat dacă nu cumva pierdusem vremea citind, ascultând muzică, în loc să aştept concentrat întâlnirea cu ea pentru a afla tot ceea ce trebuie aflat cu privire la condiţia umană, fiindcă oricum tot restul este format din ipoteze şi controverse, din metafore mincinoase şi imagini menite să ne distragă atenţia de la esenţial. Iar esenţialul nu poate fi găsit altundeva decât în privirile şi între coapsele unei femei frumoase, restul este vanitate chipurile culturală, timp irosit , minte şi suflet chinuite zadarnic.

– Două căi sunt regale, îi spuneam Danielei, recluziunea şi dragostea, în rest este vorba doar despre compromisuri, iar ea mă asculta mulţumită, probabil voia să îşi extragă din vorbele mele o anumită întemeiere a faptului că era aici, era cu mine, mi se dăruia fără nicio condiţie.

– Dacă trupul meu te face să crezi în Dumnezeu şi să îl uiţi pe Fred, sunt mulţumită, spune ea sorbind din cafea, fiindcă amîndoi beam în săptămânile acelea peste o duzină de nessuri pe zi, nu ne permiteam să dormim decât de la prima geană de lumină până la prânz.

Cred că în zilele acelea fata vorbea puţin sau aproape deloc, însă mie mi se părea că spune totul, poate chiar peste ceea ce puteam eu înţelege. Nu aveam nevoie de cuvinte, totul era prea mult, aerul pe care îl respiram, lumina care îmi lovea retina. În acelaşi timp, simţeam cum binele reuşeşte pentru prima oară să ajungă la mine, de parcă aş fi fost până atunci înfăşurat intr-un bandaj impermeabil la bunătate. Aş fi vrut în acele momente să dăruiesc dar nu aveam ce, să îngrijesc şi să alin dar nu aveam cui să mă dedic. Mergeam până acolo încât mă gândeam dacă aş fi fost capabil să o cedez altuia , rămânând astfel fără nimic, zero, urmând să prestez jurământ de castitate şi sărăcie, iar răspunsul era pozitiv, aş fi putut-o oferi celui capabil să o dorească mai mult, însă acel om nu exista în apropiere, viaţa lui se afla, dacă se afla, în alt spaţiu şi în alt timp. Era un mod de gândire frumos, zic eu, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să mă consider încarnarea vreunei limite a binelui, iar despre olimită a răuluinici nu putea fi vorba.

Din când în când, simţeam că Daniela ar vrea să îmi transmită un mesaj greu de sens, nedeslusit nici de ea pe de-a-ntregul, pe care nu îndrăznea ori poate nu reuşea să îl rostească deschis, dar în zilele acelea aveam impresia că ştiu totul, că am găsit calea, adevărul şi viaţa, probabil că a fost una dintre greşelile decisive, o trufie a cunoaşterii care m-a prăbuşit în cele din urmă.

Apoi, după ce am simţit că banii sunt pe sfârşite, am încercat să iau legătură cu Marcu şi cu fetele de la revistă, însă nu mi-a răspuns decât Petronela care mi-a zis că Marcu tocmai m-a şters din istoria literaturii contemporane la care lucra, ştiam că minte, nici nu eram acolo, pentru el contam drept un rudimentar, unul care scrie prea direct, fără fasoane, fără intertextualizare, fără suficientă autoironie, iar directoarea nu vrea să mai audă de mine, asta da ştire proastă, practic, nu mai aveam servici. În Bucureşti, spuse Petronela, se răspândise vestea că talentul meu a secat şi nu mai poate fi resuscitat decât cu şantaje sexuale, să am grijă să contrazic zvonul acesta cât mai repede.

– Şi tu crezi asta ? am întrebat-o pe Petronela, iar ea a avut o ezitare, după care a zis:

– Ce cred eu nu prea contează, cert este însă că te-ai compromis grav şi nici măcar nu te-ai ţinut de cuvânt, ne-a spus Mircea tot, se pare că fata aia e doar o piţipoancă , crede că o vei introduce în lumea bună, să se agaţe şi ea prin presă,pe undeva, de aia ţi-a şi acceptat chestia cu dau un roman pentru un fund. Fundul e,înţeleg, dar romanul nu, e adevărat ?

Petronela mă făcu să mă sufoc de indignare, vorbea tare şi desigur ştia că sunt cu Daniela, aşa încât nu am raspuns nimic, am întrebat-o cum e vremea pe acolo, iar ea a zis ca viscoleşte şi atâta tot, am închis.

Cu Mircea discuţia nu a fost mai brează. Mormăia.

– Ce faci ?

– Bine, ce să fac.

Bine ?

– Bine.

– Fata e bine şi ea ?

– E bine.

– Veniţi în Bucureşti ?

– Tu ce zici ?

– Zic să nu veniţi până când nu scrii romanul, fute şi scrie, scrie şi fute, dar repede, că lumea îşi face o impresie pe aici, ştii cum e, te etichetează.

– De ce să mă eticheteze ?

– Fiindcă aşa sunt oamenii şi fiindcă şi tu eşti de vină, nu s-a mai pomenit să scrie cineva un roman pentru o pizdă.

– Dar de unde ştiţi voi,eu cred că tocmai asta s-a întâmplat întotdeauna, numai că nu pe faţă, pe dos.

– Pe la spate, zise Mircea şi începu să râdă destul de binevoitor. Scrie, dar să iasă bine, mai zise el, apoi adăugă:

– Bagă-te la un ziar local pentru chirie şi haleală, termină cartea şi scoate-o. Dacă o nimereşti, puteţi veni amândoi încoace, dacă nu, poţi rămâne şi tu acolo, asta e.

Mă sufoca atâta ipocrizie.

Peste vreo două zile, ne-am luat catrafusele şi ne-am mutat la Râmnicu Vâlcea, tot într-o garsonieră, nu de alta dar în Sibiu vocea lui Fred părea că se aude tot mai clar plutind peste acoperişuri şi mai ales Daniela avea asemenea presupuse halucinaţii, împărtăşite în mare parte şi de mine, aşa încât am hotărât să ne mutăm peste munţi, în oraşul regăţean care ne-a întâmpinat cu un soare nepotrivit, pentru toamna aceea târzie, sclipitor, poleit.

Eu am fost cel care a dorit să venim aici, am fi putut alege Făgăraşul sau Codlea sau Sfântu Gheorghe, dar eu aveam nevoie de puţină relaxare muntenească, iar despre Râmnicu Vâlcea ştiam că e un oraş subţire, că nu are nicio consistenţă, că mai e puţin şi ar putea să se evapore. Avusesem aici o iubită care se considera scriitoare, în acest oraş toată lumea compune versuri sau romane autobiografice, aproape săptămânal au loc lansări de carţi cretine, ştiam aşadar că atmosfera de aici e a naibii de searbădă, lumea e zgomotoasă şi pusă pe miştouri, predomină orăşenii la prima generaţie şi fufele care fac naveta la Milano, presa locală e mahalagioaică şi lipsită de logică, după cum mi-am dat seama citind câteva fiţuici cumpărate de la o tarabă,spre năuceala vânzătoarei care m-a întrebat unde locuiesc, părea că ar fi vrut să îmi ducă aceste „cumpărături” acasă, ca unui client bogat care ştie să arunce cu banii.

Aveam să mă conving pe pielea mea de aceste adevăruri, fiindcă a doua zi după fuga din Sibiu m-am angajat la un săptămânal din noul şi manelistul nostru oraş, nu am avut nevoie de nicio probă, directorul mi-a zis “Bă, dacă ei sânge-n instalaţie te ţin, dacă nu, du-te dracu`, eu îţi dau două sute de euro salariu cu condiţia să aduci o mie publicitate, sub banii ăştia eşti voluntar”.

Directorul era un tip nervos, cu o faţă brăzdată adânc de ură, aşa cum vezi la anumite babe, arăta la vreo şaizeci de ani,dar aveam să descopăr că îşi luase o soţie tânără, nu cine ştie ce, acceptabilă totuşi, care se pare că lucra în aceeaşi redacţie şi nu îi ieşea şefului din cuvânt.