Trecuse o lună de când Fred ne dăduse afară din turn şi pot să spun că deja aveam viaţa noastră, formam cu Daniela mai mult decât un cuplu, aproape o familie.

Fred ne izgonise în cel mai penibil mod cu putinţă, el şi doctorul, pe de o parte, Martha, pe de altă parte, se întrecuseră în a ne face vânt pe scări, aşa goi cum eram, în vreme ce Grete fugise să dea drumul câinilor, care ocupară imediat tot parterul, dar nu ne-au sfâşiat din simplul motiv că se învârteau în cerc, înnebuniţi, nevenindu-le să creadă că au scăpat din încăperea în care zăceau probabil de la naştere. Norocul nostru, dacă pot să spun aşa, este că după ce porţile turnului se închiseră zgomotos în urma noastră, nu găsirăm piaţeta din faţă plină de oameni, aşa cum îmi trecuse mie prin cap, pentru simplul motiv că era noapte. Dacă ne-aţi fi văzut, de mână, în mijlocul piaţetei, complet dezbrăcaţi, ţinându-ne speriaţi de mână, cu genunchii puţin îndoiţi de oboseală, cu feţele schimonosite de frică, aţi fi spus că suntem Adam şi Eva izgoniţi din paradis, paradisul diavolului, desigur, fiindcă numai satana ar fi fost capabil de gesturile, vorbele şi deciziile lui Fred. Am făcut câţiva paşi, eu cu un metru înainte, Daniela lăsându-se parcă pe mâna mea, dar urmându-mă hotărât. Simţeam că suntem nu alungaţi, ci liberi şi aş fi vrut să aibă şi Daniela aceeaşi impresie, aşa încât am urmărit-o să văd dacă întoarce capul spre turn, ori dacă şopteşte ceva, o rugăminte sau un nume, al lui Fred, al Marthei sau al altcuiva, însă fata nu părea să se bizuie decât pe mine.

Ceasul unui turn începu să bată şi o făcu de trei ori, spre uşurarea mea, fiindcă mă temusem să nu fie deja dimineaţă, ora cinci, ori chiar şase, atunci ar fi ieşit oamenii pe străzi. Daniele gândea probabil acelaşi lucru, fiindcă după ce orologiul tăcu mă strânse de mână încurajator. Să vă spun drept,atunci gândeam că nu ar fi fost rău nici dacă s-ar fi făcut dimineaţă, ruşinea de a fi văzut gol pe străzi părându-mi-se întrecută de mândria uriaşă de a fi alături de cea mai frumoasă femeie din lume şi pe deasupra goală.

Am fi trecut de mână printre femeile care şi-ar fi pus mâinile la ochi şi bărbaţii care ar fi avut viziunea vieţii lor. Mai întâi, nu le-ar fi venit să-şi creadă ochilor şi ar fi privit în altă parte, apoi, într-o fracţiunea de secundă, masculii ar fi sorbit-o din priviri pe ea, pentru ca în clipa următoare să vrea să vadă cine este acela care o însoţeşte în viaţă pe această minune a lumii.

Am făcut câţiva paşi, la întâmplare, iar într-o latură a piaţetei am văzut o vitrină cu două manechine îmbrăcate de toamnă, fiindcă toamnă era, nu se schimbase anotimpul de când păşisem în turn. Am desprins uşor o piatră din caldarâm, una mai înălţată, ce părea că fusese intenţionat pusă acolo, şi ajutându-mă de ea am reuşit să sparg încuietoarea magazinului, nu vitrina, aşa cum îmi spusese primul impuls, fiindcă sparte geamurile înalte ar fi făcut prea mult zgomot. Am deschis uşa destul de repede, Daniela mă aştepta la doi paşi, privindu-mă încordată şi credeţi-mă că era mai frumoasă decât luna. Şi era atunci o lună rotundă, portocalie, iradiantă.

Am intrat şi, fără să aprindem lumina, am început să probăm diferite combinaţii de haine, eu mi-am luat o pereche de blugi, o camaşă su dungi roşii şi albe, una hanorac, iar Daniela o fustă sport, din pânză de cort, şi un pulover de aceeaşi culoare, verde.

Nu are rost să insist pe faptul că o dată văzându-ne îmbrăcaţi, aproape că mi-a părut rău, oraşul acela ratase ocazia de a o vedea goală pe cea mai frumoasă femeie din lume însoţită de mine, cel mai fericit bărbat al planetei. Nu vă detaliez nici ceea ce s-a întâmplat apoi, nu găsisem pantofi şi ne-am plimbat cu tălpile goale pe trotoarele umede şi reci până în zori, când unul dintre primii oameni pe care i-am întâlnit, un barbat de vreo cincizeci de ani, cu ghete solide, maro, cu o canadiană neagră, cu ochelari şi un accent nemţesc, după ce ne-a studiat până când a ajuns în dreptul nostru, ne-a tăiat brusc calea şi ne-a întrebat cu ce poate să ne ajute.

– Dacă aţi avea un telefon, am zis, v-am rămâne foarte îndatoraţi. Ştiţi, mie şi soţiei mele ni s-a întâmplat…

– Nu-mi spuneţi, zise străinul, nu mă interesează, oricum am fost şi eu în situaţii bizare.

Am luat telefonul şi l-am sunat pe Mircea, l-am trezit din somn.

– Bătrâne, mi-a zis, am anunţat deja poliţia, ieri am făcut-o, ai dispărut de o săptămână şi ai avut şi telefonul închis, ori nu ai avut semnal. Unde eşti ?

Vorbea calm, ca ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar eu i-am răspuns că sunt la Sibiu şi ar fi cazul să pornească imediat încoace.

– Vin, zise Mircea, te sun pe numărul ăsta.

– Bine, i-am zis, sună-mă, iar omul cu canadiana neagră, care avea, atunci observasem, o barba roşie, scurtă, înţelese că o vreme avem nevoie de telefonul lui, aşa încât ne spuse să îl păstrăm.

– Nu costă mare lucru, iar înăuntru e o cartelă care e pe cale să se epuizeze, zise el, apoi, evitând să se uite la talpile noastre goale şi, în consecinţă, privindu-ne poate prea fix în ochi, îşi luă la revedere.

Am găsit un parc în care la început am fost singuri, apoi o început să plouă cu tunete îndepărtate şi prelungi, iar noi ne-am adăpostit într-un chioşc verde şi o vreme am tăcut ascultând tunetele şi trăind senzaţia că ne caută cineva acolo, în cer, iar negăsindu-ne fulgeră de mânie.

– Te simţi bine ? mă întrebă Daniela, iar eu am privit-o mirat, după care ea îmi spuse că s-a temut ca mărul acela să nu fi fost cumva otrăvit, iar eu am asigurat-o că sunt într-o stare excelentă, Mircea va veni în curând şi vom vedea ce e de făcut.

Trecuse, cum spuneam, o lună de atunci. Mircea venise destul de repede şi adusese cu el, prevăzător, o sumă de bani cât de cât semnificativă, ceva cam cât venitul meu de la revistă pe un trimestru. Îl chemasem îm parc şi când i-am prezentat-o pe Daniela am avut impresia că nu e suficient de încântat, oricum nu a înmărmurit de admiraţie, ba chiar mi-a spus că ar fi bucuros să ştie doar câteva amănunte despre ceea ce avem de gând să facem de atunci înainte. Despre cele întâmplate însă Mircea nu mă întrebă nimic.