E cald în maşină şi o femeie, cu vocea ca un clopot bătut în dungă, cânta blues. Dincolo de parbriz, un tip cu moacă de prădător pitic zice, dintr-un caduc afiş, că importanţi suntem noi… Pe bune, de când?, îl întreb în gând. Îi tot aud pe ăştia pe la televizor cum o ţin langa cu bugetul şi distrugerea ţării, cu birurile pe chiftele şi bretele, plăcere şi avere, criză şi briză, creaţie şi flatulaţie, aer şi fraier şi taxe fără număr pentru orice. Sunt disperaţi. Noi avem din precambrian această stare.
Pe meleagurile astea minciuna, laşitatea, nesimţirea, răutatea şi prostia au fost începute de alţii, cu mult înaintea noastră. Le-au continuat mai cu tupeu şi acelaşi succes contemporanii, transformând poporul în populaţie şi ţara în teritoriu. Văd roşu! Stop. Stau ce altceva am de făcut. Aşa stăm cu toţii la un mare semafor al istoriei. Noroc cu femeia care-mi bandajează rănile… Nu vreau să plec, să emigrez, rămân aici doar fizic într-un soi de nostalgie imbecilă faţă de umbrele copilăriei şi adolescenţei mele, pe care doar eu le văd târându-se pe pământul ăsta. Doar fizic am spus, gândurile şi sufletul sunt de mult în Nicăieria, tărâmul ideal.
Semaforul s-a pus pe verde. Doamna cu blues-ul schimbă tonalitatea şi-i zice o doină de pe la ei. Geamurile se aburesc. Voi trece şi prin toamna asta cu viteza legală.
























Lasă un răspuns