Presa veche trata România ca pe o țară suverană și pe liderii politici de nivel înalt ca având liber arbitru. Paradigma era clasică: ce fac iderii pentru binele României?

De ce a murit presa veche? Deoarece țara și-a pierdut o parte din suveranitate, iar liderii ei, o parte din liberul arbitru. Presa veche nu a știut să răspundă la întrebarea câtă independență le-a mai rămas țării și conducătorilor. Lipsa unui răspuns a produs confuzie în rândul publicului și o gravă pierdere de credibilitate. Nu rețelele sociale au îngropat vechea presă, ci incapacitatea acesteia de a decide câtă suveranitate ne-a mai rămas și câtă libertate de mișcare.

Uneori, presa veche a luat ca punct de reper ideea că suntem încă suverani, iar clasa politică e liberă și în consecință, responsabilă de deciziile ei. Alteori, aceeași presă veche s-a rotit cu 180 de grade, elaborând scenarii în care România devenea colonie, iar politicienii erau niște păpuși trase de sfori de păpușari. Într-o redacție se folosea paradigma suveranității, în altă redacție, paradigma coloniei. Un un ziar sau o televiziune foloseau iluzia independenței, alt ziar și altă televiziune foloseau teorii conspiraționiste.

Se spune că marea problemă a cunoașterii științifice constă în necesitatea unificării fizicii cuantice cu teoria relativității, printr-un nou model matematic al realității. Similar, marea problemă a presei este că nu a reușit să unifice viziunea naționalistă cu viziunea europenistă și nu a găsit numărul de aur care să cuantifice câtă obediență și câtă libertate ar trebui să aibă un om politic.

Pentru a ilustra deruta în care se află presa veche, vă propun să analizăm împreună o știre recentă: ”Noua lege a salarizării este negociată cu reprezentanții Comisiei Europene, după ce proiectul a fost trimis la Bruxelles. Dragoș Pîslaru și ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, au discutat miercuri, timp de mai multe ore, cu oficialii europeni, potrivit surselor Digi24.ro, însă Comisia nu ar fi de acord, deocamdată, cu o majorare a plafonului pentru cheltuielile de salarizare până la aproximativ 16 miliarde de euro. Joi, președintele Nicușor Dan va avea o discuție pe această temă cu Ilie Bolojan, Sorin Grindeanu, Dominic Fritz și Kelemen Hunor”.

Ce face presa veche? Se năpustește asupra persoanelor care au nume în știrea de mai sus: Pîslaru, Nazare, Dan, Grindeanu, Fritz, Hunor. În schimb, ”oficialii europeni” sunt nenumiți, iar Comisia este o noțiune care trimite mai degrabă la Castelul lui Kafka decât la un organism democratic al Uniunii Europene.

De ce se întâmplă aceste neplăcute lucruri? În primul rând din cauza faptului că presa veche nu a căutat să lămurească chestiunea filosofică principală, anume câtă putere prevăd tratatele semnate de România cu UE în chestiuni guvernamentale, nu s-a întrebat ce sens mai au negocierile democratice din România, chiar și cele care au dus la formularea unor proiecte de lege, din moment ce ultimul cuvânt aparține ”oficialilor europeni” fără nume și prenume.

Cum au decurs ”negocierile”, cu ce argumente au venit cele două părți, cât a contat în context reacția sindicatelor, ce înseamnă ”deocamdată” – iată chestiuni pe care presa veche nu le-a abordat și nu le va aborda.

De ce? Deoarece presa veche a murit, metodologic, profesional și din punct de vedere al credibilității. Deocamdată, pentru că o presă nouă nu s-a născut încă, locul presei vechi l-au luat creatorii de conținut, persoane mai mult sau mai puțin particulare, mai mult sau mai puțin transparente, mai mult sau mai puțin profesioniste. Creatorii de conținut au provocat haosul axiologic, neîncredere, spaimele, depresiile la nivel național.

Am formulat mai sus că presa nouă nu s-a născut încă, sub rezerva întrebării dacă se va naște vreodată. Depinde această renaștere de ziariști?

Mă tem că de acum, după ce am formulat această întrebare, lucrurile se complică enorm. Formulez ipoteza că nu, nu depinde de ziariști apariția unei prese noi, lucide, informate. Totul depinde de UE.

Dacă UE va rămâne aceeași organizație kafkiană, șansele apariției în Europa a unei prese noi și moderne sunt nule.

Vă reamintesc situația din romanul ”Castelul” de Franz Kafka, pentru a nu rămâne în suspensie expresia ”organizație kafkiană”. În „Castelul” personajul principal, K., este un arhitect angajat să lucreze pentru autoritățile domeniului. Ajuns în sat, încearcă să obțină recunoașterea oficială a funcției sale și accesul la Castel, centrul puterii administrative. Se lovește însă de un sistem birocratic absurd, opac și inaccesibil. K. caută permanent explicații, aprobări și intermediari, dar fiecare încercare îl îndepărtează de scop. Romanul devine astfel povestea unui om care încearcă, zadarnic, să pătrundă într-un sistem de putere pe care nu îl poate înțelege și controla.

Toți ziariștii români (mă tem că și toți ziariștii europeni) sunt niște domni K. Atunci când nu vor mai fi, atunci se va naște cu adevărat presa nouă.

Gheorghe Smeoreanu

(Această rubrică apare, în general, de două ori pe săptămână. Despre autor puteți găsi mai multe informații AICI)