Am așteptat. Am așteptat să văd timeline-urile pline, să văd mesajele curgând, să văd cum toată lumea își găsește cuvintele pentru a-și arăta susținerea față de Mircea Lucescu. Am așteptat acel val de recunoștință care, de obicei la noi, vine… dar vine târziu. Pentru că există un adevăr dureros la români: știm să apreciem mai mult atunci când pierdem, nu când încă avem.

Am fost acolo. În tribună, la ultimul meci al naționalei cu el pe bancă. Am auzit tot – fiecare invectivă, fiecare ironie despre bătrânețe, fiecare nerăbdare aruncată cu ușurință dinspre cei care uită cât de greu se construiește ceva durabil. Și am reacționat. Nu pentru că nu vedeam anii, ci pentru că vedeam dincolo de ei.

Pentru că da, poate știa. Poate simțea mai mult decât spunea. Și totuși a ales să rămână. Într-un context în care mulți au fugit de responsabilitate, el a stat. A dus mai departe o misiune grea, consumându-se pentru România, pentru echipă, pentru ideea că mai e ceva de construit, chiar și atunci când pare că totul se destramă.

Dar dincolo de cariera de fotbalist și antrenor, dincolo de rezultate și de trofee, rămâne altceva. Ceva infinit mai important. Rămâne pedagogul. Omul cu suflet mare. Educatorul unei categorii care, în mod tradițional, nu avea contact real cu educația. Un om care nu doar a format jucători, ci oameni.

Și poate că într-o zi vom înțelege cu adevărat. Poate că atunci vom vorbi mai încet, vom judeca mai puțin și vom simți mai mult.

Dar până atunci… ar trebui să învățăm să aplaudăm la timp.

Prof. dr. Nicolae Georgescu