Mă bucur să vă revăd, doamnelor și domnilor, la acest interviu cu public pe care mi l-am dorit cu domnul Leonid Dragomir, un scriitor și un filozof pe care eu îl citesc ori de câte ori apare ceva nou și adeseori mi se întâmplă să-l recitesc. Cu toate că atunci când omul e lângă tine, e la tine acasă, ai tendința să consideri că nu poate fi profet, că nimeni nu e profet în țara lui. În primul rând, dați-mi voie să îi mulțumesc domnului Leonid Dragomir: mulțumesc foarte mult că ați venit la acest interviu.

 

 

Eu trebuie să vă mulțumesc.

 

 

Domnul Leonid Dragomir este un fel de Eckermann al mai multor personalități. Sigur că nu mai există un Goethe al zilelor noastre și atunci domnia sa, în mai multe rânduri, cu mai multe mari personalități ale culturii românești, a fost Eckermann.

 

     Este doctor în filozofie cu o lucrare despre  Nietzsche și Freud. A și publicat o carte, ” Nietzsche și Freud. Un eseu asupra ideii de inconștient”. Vreau să vă spun că, pe când aveam 18 ani și m-am ambiționat să citesc ”Nașterea tragediei”, la un moment dat am dat peste un fragment pe care l-am citit de câteva ori și mi-am zis ”Dumnezeule Mare!”. Eu credeam că Freud a descoperit inconștientul și, când colo, Nietzsche scria cu subiect și predicat cu o generație înainte despre inconștient!

 

Domnul Leonid Dragomir a scris o carte cu Mihai Șora, se cheamă ”Mihai Șora, o filozofie a bucuriei și a speranței”, o carte de convorbiri cu Dan Ciachir, intitulată ”Bucuria de-a fi răsăritean”, o carte de dialoguri cu Vasile Dem Zamfirescu – ”De la filozofie la psihanaliză și retur” și una cu profesorul Mircea Flonta, intitulată ”Filozofia într-o lume pragmatică”.

 

I-am pregătit domnului Leonid Dragomir 10 întrebări mari și late. Vreau să vă spun, cred că am trecut prin minte sute de întrebări posibile pe care să îi le adresez. Mi-am lăsat după aceea câteva zile mintea liberă și, ușor-ușor, le-am cernut pe toate și am ajuns la întrebări de bază care au, dacă vreți, o doză de naivitate filozofică sau de naivitate culturală, întrebări pe care întotdeauna aș vrea să le pun oamenilor de cultură, pe care nu le-am pus în niciun interviu, dar de data asta voi risca să fiu considerat un naiv care face un interviu cu unul mai puțin naiv, cu unul care din lecturile pe care le-am parcurs se dovedește a fi un înțelept. Vă rog, domnule Dragomir, să acceptați naivitatea din întrebările mele.

 

 

Naivitatea poate, dar nu accept caracterizarea de înțelept.

 

 

Poate că nu vă recomandă statutul pe care dumneavoastră vi-l atribuiți, dar să știți că din cealaltă parte, din exterior, citindu-vă cărțile, văzând echilibrul, modul în care interogați, modul în care faceți interpretare pe text, mie așa-mi păreți. Mă rog, facem o medie între percepția de sine a dumneavoastră și părerea mea.

 

Prima întrebare pleacă de la câteva versuri celebre din Eminescu – bine, tot Eminescu este celebru – și anume:

 

„Nu e carte să înveți

Ca viața să aibă preț,

Ci trăiește, chinuiește

Și de toate pătimește

Și-ai să auzi cum iarba crește”.

 

Și acum, întrebarea sună cam așa:

Pare de la sine înțeles că este bine să citești multe cărți. Dar chiar este bine să faci asta? Cât să citești?

 

 

Bun, ce să vă zic… Eu cred că orice intelectual care a citit, care e prins de morbul cărții, de această boală să-i spunem așa, n-are cum să n-ajungă să-și pună întrebarea asta.

 

Dacă nu cumva cărțile sunt inutile, dacă nu cumva te îndepărtează de adevăr, dacă nu cumva ai citit prea mult, iar acest lucru te-a îndepărtat de viață. Mi-aduc aminte și poezia lui Arghezi, parcă Ex Libris, care începe ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”, și se termină cu ”Tu nu răspunzi la nicio întrebare”, adică cu o îndoială foarte puternică asupra zădărniciei cărților. Mi-aduc aminte de gazda lui Călinescu, cu acel ”Tot mai citești, maică?”, care cred că pe toți ne-a amuzat și de care toți ne amintim. Mi-aduc aminte de Cioran care, tot așa, citea nebunește până când un nebun din zona lui i-a spus: ”Dar nu acolo trebuie căutat. Nu acolo e adevărul”.

 

Deci, cred că toți trecem prin momente de îndoială în legătură cu capacitatea cărților de a ne ancora în viață, de a ne învăța ceva în legătură cu viața, de a ne face să ne apropiem de adevăr, că până la urmă poate că asta a fost intenția primordială.

 

Dar și dacă ne punem întrebarea asta și avem momente de acest fel, tot nu ne lăsăm. Cel puțin un intelectual veritabil, după părerea mea, nu poate scăpa de livresc. Asta e ceea ce vă pot spune din experiență.

 

 

Dar, fiindcă timpul vieții omului este limitat, n-am putea face altceva în timpul ăsta? Nu știu ce, să privim, să auzim cum crește iarba?

 

 

L-ați amintit pe domnul Mircea Flonta, care culmea e că are și o viață foarte lungă, a făcut 93 de ani la 1 aprilie. Îi place să repete mereu celebra maxim a anticilor Ars longa vita brevis,  (Învățătura e lungă, viața e scurtă). Asta o spune cineva care a atins vârsta asta care nu e chiar așa ușor de atins. Chiar îi place să o repete mereu.

 

 

Corect. Dar ar putea fi lectura o formă de alienare? Una extrem de dulce, extrem de binevăzută, extrem de valorizată, dar până la urmă totuși alienare? S-ar putea să ne îndepărteze cumva de anumite aspecte ale vieții care sunt extrem de importante?

 

 

În Orient se vorbește de lanțul de aur al cărților, care de fapt te îndepărtează de atingerea țelului suprem, care ar fi Nirvana sau unirea cu Brahman. Deci înțelepții adevărați au îndoieli față de capacitatea cărților de a ne duce foarte departe.

 

Pe de altă parte cărțile au și o capacitate de a se corecta una pe alta. De autoterapie, ca să zic așa. Dintodată descoperi o carte care pune inclusiv problema inutilității cărților și ai senzația că ești salvat.

 

Eu cred că o viață printre cărți e o viață care merită trăită. Sunt convins că biblioteca nu e Paradisul, cum credea Borges, dar cred că o viață printre cărți nu e o viață irosită în zadar, sau cel puțin așa spun acum. Poate la capătul vieții o să spun că poate n-ar fi trebuit să fie așa.

 

Dar, repet, asta nu înseamnă că în viața mea nu survin momente puternice de îndoială legate de rostul scrisului, al cărților. E suficient să intri într-o librărie și să vezi atâtea cărți bune și foarte bune și să te întrebi ce rost mai are să te mai ocupi și tu de chestiile astea.

 

 

E anxios…

 

 

Și totuși…

Mi-a plăcut foarte mult o formulă a Monicăi Pillat. Spune că, de fapt, cărțile sunt ca niște morminte vii, așa spune ea. Cât timp stau acolo înșirate pe raft, așa arată. Când le-ai deschis, dintr-o dată totul capătă viață.

 

Ăsta e miracolul pe care-l realizează o carte. Sunt niște cuvinte care îți intră undeva în minte și dintr-o dată capătă viață, o viață poate mai puternică decât viața asta. La un moment dat, confruntându-te cu viața asta, îți dai seama că viața aia din cărți e un pic iluzorie. Don Quijote cred că e personajul prin care orice intelectual se definește. N-are cum să nu se regăsească măcar într-o latură a lui Don Quijote! Îl poate repudia, îl poate îndepărta, dar cred că orice intelectual are o latură Don Quijote-ască, ca să zic așa.

 

 

Când intrați într-o librărie, pentru că ați adus vorba, nu aveți un sentiment de derută, de embarras de choix? Mie mi se întâmplă să mă simt chiar vinovat față de unele cărți pentru că aleg alte cărți. Întotdeauna trebuie să faci o alegere. Nu poți pleca cu toată librăria acasă și chiar dacă pleci cu ea acasă, nu ai timp în viață să o citești.

 

Aș fi curios să știu cum vă alegeți aceste cărți și dacă aveți vreun fel anume de trăire anxioasă în librărie, așa cum mi se întâmplă mie. Sau mi se întâmplă doar mie, ceea ce înseamnă că am și eu patologia mea livrescă, să zic.

 

 

O trăire anxioasă de tipul ăsta, că am ales niște cărți și puteam să aleg altele, nu prea am. De obicei mi-am cam permis să-mi cumpăr cărțile pe care le doream. Mă rog, după criteriile numai de mine știute pe care le aveam atunci.

 

Am un criteriu sigur. Întrebarea este: voi citi cartea asta acum sau mai încolo? Și dacă sunt convins că o voi citi, o cumpăr. Cărțile mai costă și bani. Deci ,angoasa asta nu e. Mai degrabă un sentiment de inutilitate și de zădărnicie, deoarece când văd atâtea cărți bune și foarte bune, pe unele le voi citi, pe altele nu le voi citi. Mai încerc să scriu și niște cărți și mă întreb ce mai caută cărțile mele pe acolo! Pe de altă parte, dacă cumva văd una de-a mea acolo, simt că am intrat și eu în rândul cărților, adică în rândul lumii.

 

Cam ăstea-s sentimentele mele, nu acea angoasă.

 

 

Înțeleg.

 

 

De pildă, acum o să mă duc la Târgul de Carte. Evident că nu o să cumpăr toate cărțile de acolo. Dar o să cumpăr aproape tot ce-mi voi dori. Cred că angoasa apare după, dacă îmi dau seama că era o carte pe care trebuia să o cumpăr și n-am cumpărat-o, mai degrabă asta.

 

 

Dar nu se întâmplă ca în iubirile din tinerețe? Are Cărtărescu o proză, nu mai știu cum îi spune, despre o fată pe care o vede în metrou, o vede o singură dată, nu o mai întâlnește niciodată și se tot gândește ce mare iubire ar fi fost dacă ar fi început o relație.

În sensul ăsta spun că sunt cărți pe care nu le voi cumpăra niciodată. Nu pentru că nu aș putea să le cumpăr, ci pentru că pur și simplu nu poți să cumperi toate cărțile și să le iei pe toate. Dar mă gândesc ce bucurie mi-ar fi putut da.

Când le las, când ies pe ușa librăriei, îmi spun: ”romanul acela sau cartea aceea de eseuri mi-ar fi putut da o bucurie pe care nu o voi știi niciodată”. În sensul ăsta.

 

 

Înțeleg perfect. Eu – uite, asta ține de un soi de înțelepciune, am putea zice, că tot mi-am declinat-o eu – am ajuns la un fel de fatalism. Îmi dau seama că, de fapt, raportul meu cu cărțile este unul destinat: ”Trebuia să citesc cartea aceea. Cartea aceea mi-e destinată mie!”. Dacă cumva n-am citit-o și n-am luat-o, înseamnă că nu mi-era destinată mie. Asta e indiferent de valoare. Am convingerea asta fatalistă care mă liniștește și nu mă ferește de angoasa de care vorbiți dumneavoastră, nelimitatul imposibil.

 

 

Înțeleg.

Aveți cărți necitite în biblioteca dumneavoastră?

 

 

Am foarte multe cărți necitite!

 

 

Vă spun ceva aceste cărți?

 

 

Da. Îmi spun că s-ar putea să le vină sau s-ar putea să nu le vină rândul.

Apropo de cărți necitite. Umberto Eco, care a avut o bibliotecă, am înțeles, imensă, avea inclusiv incunabule, cărțile apărute în secolul tiparului, deci în secolul XV, cărți de o mare valoare.

Deci avea… nu știu… am înțeles că erau sute de mii, dacă nu peste un milion de volume. Și era într-un dialog cu cineva – a și fost tipărit dialogul respectiv – iar la un moment dat, spune Umberto Eco: ”Vin mulți oameni care mă întreabă: le-ați citit pe toate? La care răspunsul meu este: nu, altfel de ce le-aș mai ține aici!”.

 

 

 

Foarte tare! Foarte important!

Mi-aduc aminte că, în urmă cu vreo 15 ani, a apărut la Humanitas – voi căuta titlul și autorul – o carte despre un tânăr care după ce a terminat facultatea s-a dus la bunici. Bunica l-a asigurat că îl poate întreține toată viața. El i-a cerut asta pentru ca el să citească. Și nu se ocupa cu altceva decât cu cititul. Și și-a făcut o socoteală că într-o viață de om, dacă va continua în ritmul respectiv, ajunge la un anumit număr de cărți.

Cam la ce cifră credeți că a ajuns?

 

 

Depinde și cât a trăit.

 

 

Păi nu, nu, și-a făcut o socoteală pe viitor. A zis: dacă voi trăi 80 de ani și continui în ritmul pe care îl am acum, voi citi un anumit număr de cărți. Chestiune care l-a speriat îngrozitor pentru că a zis că, totuși, este vorba despre un număr limitat, nu un număr infinit. Este vorba de 6.000 și ceva de cărți.

 

 

Foarte puțin, dacă ne gândim la câte cărți…

 

 

Exact! Ca să știți că, și dacă am citi de dimineața până seara – pentru că el asta făcea, citea de dimineața până seara și seara făcea scurte însemnări pe caiete – citim 6.000 și ceva de cărți.

 

 

Putem aduce în discuție cazul Mircea Eliade, care a ajuns să-și reducă programul de somn ca să poată citi cât mai mult.

Când i-am spus domnului Flonta a zis: ”săracul, bine că n-a murit din cauza asta”.

 

 

Ce pierd cei care nu citesc? Pierd ceva?

 

 

Da… Asta e iarăși o întrebare cu care ne confruntăm, chiar dacă nu ne-o punem așa de explicit pe cât mi-ați adresat-o dumneavoastră mie.

 

 

Păi da, v-o adresez în sensul următor: noi, cei care citim, avem dreptul să ne uităm cu oarecare superioritate la cei care nu pun mâna pe carte?

 

 

În mod cert nu avem dreptul!

 

Sunt mai multe straturi. Eu am senzația că cel puțin oamenii dintr-o cultură tradițională (pe care unii au mai apucat-o) erau deja într-o cultură. Pur și simplu ei erau susținuți, ca să zic așa, de o cultură care nu era livrescă.

 

 

Sigur! Cultura nu vine doar din cărți, aici am vrut să vă aduc.

 

 

Exact. Nu se baza pe carte. Dar era o cultură care le trasa conduita, care îi învăța ce înseamnă bunul simț, care le dădea un anumit simț estetic – hai să ne gândim cât de frumos este și era portul popular.

Pe urmă, apare intelectualul…

 

 

Doar o reglementare morală le oferea această cultură non-livrescă sau și o anumită doză de cunoaștere?

 

 

În mod sigur o atitudine metafizică, deci o orientare în viață, pentru că ăsta e scopul metafizicii. Spuneam despre un anumit gust estetic, când vorbeam despre portul popular. Deci, cam toate planurile. De fapt, prindea această cultură care era mult mai vie tocmai pentru că era înrădăcinată în instinct.

 

Foarte periculos e să citești puține cărți. Eu am senzația că decât să citești puține cărți – așa numitul semidoct – și să crezi că le știi pe toate, mai bine să nu citești deloc.

 

Mi-aduc aminte că profesorul Vlăduțescu, care mi-a fost în comisia de doctorat, mi-a citit teza de care ați pomenit, despre Nietzsche și Freud, și a zis: ”Domne, mi-a venit în minte ideea că sunt unii care mai bine n-ar citi deloc, decât să citească puțin. Ori mergi până la capăt cu lecturile, ori nu citești”. Era un elogiu adus mie și, indirect, un mod de a defini semidoctismul.

 

Ei, ăia cred că sunt cei care se uită de sus la ceilalți.

 

Pe de altă parte, intelectualul nu poate scăpa de un anumit… orgoliu de a crede că e un ales, că e deasupra celorlalți pentru că a produs niște cărți, pentru că a citit niște cărți. Din asta e foarte greu de ieșit. Pe de o parte, semidoctul e destul de ușor de diagnosticat și te poți feri de el. Dar există un orgoliu al intelectualului de care e foarte greu să scăpăm. Asta-mi aduce aminte că dumeavoastră ați publicat recent un roman în care este un personaj, starețul, care se confruntă cu problema asta și, până la urmă, el are puterea de a renunța la cărți și la dezbateri publice interesante. Dar puterea asta nu o are oricine. Îmi dau seama tocmai pentru faptul că mi-am adus aminte de personajul din romanul dumneavoastră recent, că, de fapt, este o problemă care vă frământă cu adevărat.

 

 

Sigur. Dar să știți că marele public, din ce în ce mai mare, reușește să dea o palmă celor care citesc și se laudă cu asta sau se cred superiori. Marele public îi pune la punct de urgență în societatea de azi.

 

 

Ceea ce e și bine, e și rău. E bine pentru că, până la urmă, orgoliul totuși nu e bun, mai merită să primească și câte o palmă. E rău pentru că s-ar putea ca, în felul acesta, marele public să creadă că asta îl face superior celor cărora le dă o palmă.

Iar asta o vedem foarte clar în disprețul politicianului. Am putea să spune că e micul public, dar ține tot de aceeași paradigmă cu marele public, în atitudinea politicienilor față de intelectuali. De aia spun că e foarte ambivalentă chestia asta. Pe de o parte, pentru intelectuali e bine să primească o palmă, pe de alta parte, asta poate trezi marelui public cu un sentiment de mare orgoliu, mai ales când e combinat cu o reușită financiară. Vedem lucrurile astea frecvent în societatea românească.

 

 

Credeți în viața de apoi, sub o formă sau alta, a omului? Ar putea să existe și o viață de apoi a cărților sau, odată cu extincția omenirii, cărțile pur și simplu vor fi un accident cosmic care va fi anihilat de univers?

 

 

Se pare că avem foarte multe neliniști comune legate de viața printre cărți. Îmi pun și eu întrebarea asta a legăturii dintre cărți și viața de apoi. Evident că vreau să cred, și cred în viața de apoi, pentru că mă consider creștin. Nu știu cât de bun creștin, dar aici mă simt cel mai acasă și cel mai aproape.

 

Deci trebuie să fie o legătură între cuvintele noastre, ălea simple sau ălea alese, adică din cărți, și Cuvântul care s-a întrupat și a venit printre noi, ca să luăm prologul de la Evanghelia după Ioan.

 

Așa că ajung și eu câteodată să mă întreb dacă pe lumea cealaltă va conta faptul că eu am citit niște cărți și dacă cumva pe acolo ne lasă Dumnezeu pe ăștia să ne îndeletnicim tot cu lucruri de asta.

 

 

Ăsta ar fi paradisul, nu?

 

 

Dar evident că nu putem știi asta.

 

 

Există noxe în lectură? Există cărți rele? Există boli profesionale ale intelectualului? Ale omului de cultură?

 

 

Pe măsură ce citești mai mult, părerea mea este că te poți feri de noxele din lectură, dar nici aici lucrurile nu sunt garantate.

E o carte, cred că se găsește și pe tarabe nu numai în librării, ”Biblioteca lui Hitler”. Se pare că Hitler a citit enorm de mult.

 

 

Și Stalin la fel. Există o carte ”Biblioteca lui Stalin”.

 

 

Exact, există și ”Biblioteca lui Stalin”. Am și cartea aia, nu știu dacă am citit-o cap coadă, dar am frunzărit-o și mi-am dat seama că de fapt Stalin a citit enorm. Și asta nu l-a ferit să fie ceea ce au fost, adică între cei mai mari criminali ai secolului XX și printre cei mai mari din istorie.

Deci, există în mod sigur noxe pentru că există un risc al lecturii. Poți citi cu niște grile prefabricate, poți deveni la un moment dat incapabil să schimbi opiniile deja formate. Lectura singură nu garantează că un om își poate schimba atitudinea din mers. Dimpotrivă, poate fi întărit în convingerea lui. Sunt oameni care citesc – se pare că și Hitler citea așa – pentru a se autoconfirma.

 

A citi cu adevărat înseamnă…

 

 

… să fii deschis.

 

 

Le spune foarte bine domnul Mircea Flonta în cartea noastră de convorbiri, ”Filozofia într-o lume pragmatică”, pe care ați pomenit-o aici. El vorbește despre felul în care cultura generală te poate feri de manipulare. Cultura generală care presupune deprinderea exercițiului critic, argumentării, a contraargumentării, a comparării viziunilor despre lume.

 

Sunt oameni care, deși citesc mult, nu ajung să dobândească virtuțile acestea. Poate, dimpotrivă, lecturile le întăresc prejudecățile, orgoliul, și asta poate fi rău.

 

Deci, există și o nocivitate a cărților. Există și cărți care prin ele însele sunt nocive? Sunt convins că da. Eu mă feresc de ele, că-mi cam dau seama când nu am ce căuta în zona aia. Deci, te poți feri de ele după un anumit număr de cărți. Nu chiar șase mii, dar până la vreo două, trei mii să zicem.

 

 

Dumneavoastră ați cunoscut foarte bine intelectualii pe care eu i-am amintit în prologul discuției noastre. Ați stat de vorbă cu ei zile în șir, ați notat, ați înregistrat ceea ce au spus, i-ați cunoscut. Și revin cu întrebarea: există boli profesionale? Ați sesizat, nu la dumneavoastră, că poate că este mai greu să ne autoanalizăm, dar ați sesizat la domniile lor că munca le dă o boală profesională? Așa cum minerul poate face o silicoză sau, eu știu, alte boli ale altor profesii. Ați sesizat că devin ciudați, ați sesizat poate chiar o anumită, între ghilimele, patologie?

 

 

O să vă răspund un pic mai departe.

Mi-ați spus că am stat destul de mult în preajma acestor oameni. Am stat mai mult sau mai puțin. Ați pomenit de cele vreo patru cărți de convorbiri care, poate că au presupus stat împreună, discuții, dar întâlnirile noastre nu s-au redus numai la ceea ce am înregistrat, au fost o mulțime înainte, după…

Deci, cum să spun… Dacă aș avea de ales între a scrie o carte de autor, ori o carte de convorbiri cu cineva care să mă intereseze și la care să ajung să țin așa de mult cum am ținut la acești oameni, actualmente la domnul Mircea Flonta, aș prefera să o scriu pe a doua, cartea de convorbiri. Aș crede că e mult mai importantă o carte de discuții cu cineva decât să-mi expun eu propriile idei. Poate mai încolo.

 

Pe de altă parte, ați pomenit la început de „Convorbirile lui Goethe cu Eckermann”, cea mai bună carte germană, cum spun unii. Trebuie să fi fost paradisiac să stai la Curtea de la Weimar, n-am avut șansa de asta, cum stătea Eckermann, care venea în fiecare seară la Curtea de la Weimar și se întâlnea cu Goethe la lumina torțelor și Goethe-i împărtășea opiniile, iar el mergea și le nota. Pe vremea noastră e reportofonul, dar eu cred că de fapt era mult mai bine cum proceda Eckermann.

 

 

Pentru că extrăgea esența.

 

 

Și pentru că era relația directă, nemediată. Eu am senzația că orice mediere creează o pierdere. Mă mândresc că toate cărțile mele de convorbiri au fost făcute cu reportofonul, adică cu o mediere totuși minimală, spre deosebire de medierea ecranului – multe cărți se fac prin întrebări adresate pe net – pe care le simt imediat și simt că se pierde ceva, deși ar putea fi niște avantaje. Dar am senzația că relația directă, ca cea a lui Eckermann cu Goethe, e formidabilă.

 

Boala profesională a scriitorilor – dar nu era a niciunuia dintre cei cu care am discutat – e considerată, în general, alcoolul. Cred că asta e boala profesională generală în rândul scriitorimei române. Asta nu înseamnă că nu are și el rostul lui. Am trăit și eu o boemă, în anii 90, la Pitești și știu ce rol are, cel puțin într-o perioadă de formare. Dar poate și distruge.

 

 

Dar cum sunt acești oameni suportați de oamenii din jurul lor? Cum sunt suportați în familie? Sunt admirați? Sunt izolați? Ce se întâmplă în relațiile familiale cu oamenii pe care dumneavoastră i-ați intervievat și pe care i-ați consemnat în cărțile de convorbiri?

 

 

Nu pot să spun că am cunoscut foarte bine relațiile familiale. De pildă, cu domnul Șora am cunoscut-o și pe doamna Mariana Șora, dar ei nu erau împreună, ea era la München, dar am cunoscut-o ulterior chiar la ei acasă. L-am întrebat pe domnul Șora cum e o relație între doi oameni cu preocupări intelectuale. Și el a zis ”noi eram oameni ca toți oamenii, adică nu am făcut un mare caz din asta”. Și mi se pare un răspuns, într-adevăr, plin de înțelepciune.

 

 

Stă în picioare acest răspuns? Adică și acești oameni sunt oameni ca toți oamenii?

 

 

Cel puțin în cazul domnului Șora. Pe domnul Vasile Zamfirescu, când l-am cunoscut, mi se pare că nu mai era cu soția. Pe domnul Flonta l-am cunoscut, iar acolo e o relație familială admirabilă, strălucită.

Cel puțin oamenii pe care i-am cunoscut sunt foarte echilibrați. Domnul Flonta a reușit să aibă și o familie cu trei copii.

 

Deci, eu am întâlnit oameni normali.

 

 

Și echilibrați. Poate și de aceea au reușit să aibă o operă.

 

 

Da. Asta nu înseamnă că nu sunt excepții.

 

 

Poate că în zilele noastre nu se mai poate. Boema nu mai e atât de productivă în zilele noastre.

 

 

Dar nu putem nega că poate exista un Nichita Stănescu, care să ducă o viață care să depășească ceea ce noi numim echilibrul normal. L-ați pomenit pe Eminescu. Și el și atâția alții!

Sunt excepțiile, geniile, aici nu mă pot pronunța…

 

 

Unicitățile.

 

 

Unicitățile, da. Ei depășesc comuna măsură și ar fi bine să ne dăm seama că o depășesc și să nu-i judecăm după criteriile noastre.

 

 

Da, e corect.

O întrebare despre tehnica vieții noastre intelectuale. Cum citiți? Când citiți? Luați note? Faceți fișe? Mă rog, fișiere, că acum nu mai vorbim despre fișe.

Mă interesează chestiunea asta. Să vedem dacă faceți bine, dacă procedați bine, sau se poate și mai bine. Sau, mă rog, cum vă influențează viața.

 

 

În mod sigur se poate și mai bine.

Am citit și eu în multe feluri. De pildă, la început am citit pe literaturi dintr-o anumită perioadă. Am citit literatură interbelică, scriitori francezi interbelici. Citeam sistematic. Scriitori germani interbelici, scriitori, mă rog, din altă parte… spanioli.

 

 

Cum zicea Călinescu? Că el nu citește cărți, citește literaturi.

 

 

Am încercat să citesc porțiuni de literatură. Apoi am intrat la Facultatea de Filosofie și citeam ce trebuia acolo. Am lucrat la doctorat și am avut lecturile pe o anumită temă…

 

E ceva fascinant, la un moment dat, să vezi că o mulțime de lecturi, unele făcute chiar fără intenția de a le folosi pentru teză, de fapt, converg acolo. Asta cred că e cea mai mare satisfacție când lucrezi la o teză de doctorat pe un anumit subiect și faci o lucrare de tipul ăsta.

 

Și, până la urmă, am început să citesc conform propriilor mele nevoi interioare. Constat că pur și simplu cartea aia mă interesează și mă pliez cu totul.

 

 

Bun, acum citiți. Când citiți stați în pat, stați la birou, luați notițe pe calculator, de mână?

 

 

Am citit mulți ani la bibliotecă și-mi dau seama că nu cred că mi-aș mai găsi locul pe acolo. Așa că prefer să citesc în pat și, mă rog, dacă simt că mă apucă somnul, mă ridic la masă.

 

Înainte făceam fișe, numai că mi-am seama că, fiind foarte dezordonat, mai rău încurc lucrurile, drept care… cu creionul. Subliniez pe carte pasajele care mă interesează și, la final, scriu ideile care îmi vin în timpul lecturii. Dacă vreau să scriu despre carte, îmi recitesc pasajele subliniate și încerc să construiesc un text pe care reușesc să-l scriu în măsura în care, pe baza a ceea ce am selectat, deci pe baza recitirilor -recitirea e foarte importantă, o știm de la Matei Călinescu –  reușesc să retrăiesc personal…

 

 

A citi, a reciti.

 

 

Da, fără recitire nu aș reuși să scriu. Recitire nu totală, dar a ceea ce am considerat important la prima lectură, plus ideile care mi-au venit și pe care le-am trecut la final. Și mă bucur când văd cărți care mai lasă niște pagini libere, ca să am unde nota.

Nu mai scriu pe fișe pentru că le pierd, le încurc și mi le fură pisica.

 

 

Am înțeles.

Ce autori? Întrebare și naivă și clasică, în felul ei. Nu pot să trec însă peste ea, în contextul în care discutăm noi acum. Ce pasiuni de lectură aveți? Până la urmă vorbim despre pasiuni.

 

 

Revin iarăși la prealabilul întrebării. Naivitatea este condiția de a pune întrebări. Am făcut și eu câteva cărți de interviuri, asta presupune să pui întrebări.

Trebuie să ai o doză de naivitate, dar să nu fie… Mă rog, poate fi și un pic jucată, dar acea naivitate te poate feri de întrebările retorice. A nu avea naivitate înseamnă a pune întrebări retorice, la care știi deja răspunsul. Asta o văd și când mai pun oamenii întrebări, inclusiv pe aici.

 

Deci naivitatea este o condiție a punerii întrebărilor. E celebră definiția lui Blaga: ”filosofia încearcă să răspundă cu mijloace super mature la întrebări pe care și le pun copiii”.

 

 

Și un sfânt părinte a zis că e bine să călătorești cu întrebarea.

 

 

Da. Întrebarea este esențială.

Bun. Ce citesc? Am avut și lecturi strong de filozifie, din filozofii clasici, în facultate și chiar după facultate. Mă interesează eseistica de idei. De ce eseistica de idei? Nu prea mai pot citi romane, decât foarte rar, spre rușinea mea și nu înțeleg cum s-a produs asta. Nu mai suntem nici mulți cititori de poezie, decât frunzăritori de poezie, în special în materialele pe care le citim.

 

 

Dar nu e păcat?

 

 

Ba da. Dar după ce am simțit păcatul respectiv îmi dau seama că poate asta este inevitabil.

 

 

Dar insist, cum se explică? Pentru că pățesc același lucru.

 

 

Păi da, e o întrebare… De obicei mi-am cam pus, măcar tacit, întrebările pe care mi le-ați pus. Întrebarea asta totuși nu mi-am pus-o. Cum se explică faptul că, după ce am debutat în lectură, ca tot omul, cu romane, citeam cu nesaț numai romane, ba chiar nici nu-mi trecea prin cap că aș putea să citesc cărți de idei, am ajuns la un moment dat să nu mai pot citi romane…

 

Cred că se petrece un soi de uscăciune. Oricum, e o îndepărtare de viață. Până la urmă, problema intelectualului cu care se confruntă constant este, totuși, o îndepărtare de viață. Tot timpul are senzația că poate s-a îndepărtat de viață. Romanul te ține mult mai aproape.

 

 

Dar nu cumva vrem să devenim mai productivi în actul lecturii? Să citești un roman nu e o îndeletnicire atât de productivă ca atunci când citești o carte de eseuri scrisă de cineva care a citit romane. Înțelegeți ce vreau să spun? Te duci și iei lucrurile deja fabricate, ca să zic așa. Posibil?

 

 

Da, e posibil. Ce pot spune este că… mă rog, mai am eu destul până la pensie, dar n-am renunțat la speranța de a reveni la romane. Măcar la câteva dintre ele. Poate nu la a citi romane noi, dar măcar la a reciti câteva. De pildă, un vis al meu care revine, nu știu dacă în fiecare zi, dar destul de des, e că totuși trebuie să-l recitesc pe Dostoievski.

 

 

Eram sigur, după câte vă cunosc.

 

 

Cred că trebuie să-l recitesc pe Dostoievski și asta presupune să pun în paranteză tot. S-ar putea ca prin el să ajung să mă intereseze atât de mult romanele încât să nu mă mai intereseze ceea ce numesc eseistică de idei, deci eseistica cu tentă filozofică.

 

 

 

Ați ținut, țineți jurnal?

 

 

Nu.

 

 

Nu ați ținut deloc, niciodată?

 

 

Hai să spunem…jurnal de idei. Ați văzut, sunt niște cărți de fragmente, aforisme, mai am și acum notații de felul ăsta, dar nu țin un jurnal în care să-mi notez stările, întâmplările zilei.

Nu cred că am ceva de spus.

Un pericol foarte mare pentru intelectuali, și-l văd la foarte mulți, mai ales în proiecte, este narcisismul, autopromovarea. Jurnalul poate fi și o formă de narcisism.

 

 

Uite, Dan Ciachir ține jurnal.

 

 

Da, Dan Ciachir ține jurnal.

 

 

Domnul Flonta, ceilalți, țin jurnal?

 

 

Nu. Sunt convins că domnul Flonta nici nu concepe ideea că ar trebui să țină un jurnal. Este foarte pliat pe obiectul muncii, ca să zic așa. Cartea despre care scrie. Acum lucrează la o carte despre Darwin și postdarwinism. Acum câteva luni a scos o carte despre Blaga și Constantin Noica. E atât de pliat pe ceea ce face! Iarăși, pe domnul Șora nu mi-l închipui deloc ținând jurnal.

Jurnalul e autocentrare. Asta nu înseamnă că jurnalul nu are rostul lui. Sunt jurnale strălucite și prin reflecții, sunt jurnale din care aflăm ceva despre o anumită epocă, dar pentru mulți e și o formă de narcisism. Iar narcisismul este boala omului contemporan și, în mare măsură, de boala asta nu scapă nici intelectualul.

 

 

Sunt și lideri de mari state care se pare că ar avea o doză anume de narcisism, așa cum vedem zi cu zi.

 

Vreau să vă întreb dacă faptul că sunteți doctor în filozofie vă face, în viața de zi cu zi, în viața noastră intelectuală, să vă exprimați ad verecundiam, sau să vă exprimați ex-catedra, nu știu cum să zic. Adică să ziceți: ”domne, eu le știu pentru că, uite, sunt doctor în filozofie”. Și întotdeauna, de la Sorbona încoace, doctorii în filozofie au tras jar pe turta, au zis că au dreptate, nu?

 

 

N-am făcut-o nici când predam. Doctoratul a fost un fel de confruntare cu mine însumi. Evident că dacă nu-l obțineam aș fi simțit o doză de frustrare. Faptul că l-am obținut, n-are cum să nu-mi gâdile un pic orgoliul, dar a rămâne blocat în asta, în niciun caz. Eu nici nu prea mă iau în serios cu funcțiile ăstea.

 

 

Am observat. Dar nu e păcat că nu vă luați în serios? Să insistați puțin.

 

 

Dacă mă iau în serios, mă iau în serios în privința ideilor, în privința lucrurilor pe care vreau să le transmit, care cred eu că sunt importante, care îmi produc revelații.

 

Revenind la teza de doctorat, cel mai mult acolo m-a interesat ideea de relație, de a pune în relație doi gânditori pe cât de apropiați, pe atât de diferiți, e vorba de Nietzsche și Freud. Anunț în premieră, o să apară ediția a treia, la Târgul de Carte, care începe săptămâna asta.

 

 

Și acum lucrați la ceva?

 

 

Da, dar sunt niște proiecte destul de vagi.

 

Dacă mă întrebați pe mine ce-mi place cel mai mult, dacă aș avea de ales… Mă rog, dacă aș ierarhiza lectura și scrisul, aș prefera de nu știu câte ori mai mult lectura. Lectura e plăcerea mea cea mai mare! Scrisul vine oarecum ca un corolar, câteodată dintr-o nevoie de a spune câte ceva despre lucruri care m-au marcat, care mi-au spus foarte mult, altădată dintr-un soi de obligație, deși încerc să… să nu fie niciodată o obligație seacă. Dar nu mă consider un scriitor născut. Deci, scrisul e ca un fel de o prelungire a actului de lectură, un cititor pasionat cred că am fost de când mă știu.

 

 

Bun, sunt aproape împlinit, să zic, în acest interviu. Aș mai adăuga o ultimă întrebare. Există un personaj la Dostoievski, parcă îl cheamă Makar Devuskin, în ”Oameni sărmani”, care spune ”sunt fericit, nespus de fericit, peste măsură de fericit”.

Și acum, întrebarea: în viața dumneavoastră ați avut exaltări de acest gen mai mult în lumea ideilor, sau mai mult în lumea reală?

 

 

Am avut la intersecția dintre cele două. Atunci când am avut, am întâlnit oameni cu ale căror idei eram în rezonanță și prin ideile respective simțeam o frățietate sufletească teribilă.

În mare măsură cu acești patru de care ați vorbit, dar au mai fost și alții. E vorba de mentorul meu, profesorul Al. Th. Ionescu și au mai fost câțiva. Momentele cele mai fericite – când am simțit, și prin intermediul ideilor, o comuniune sufletească puternică.

 

 

Înțeleg. Acuma, sper că și acest mai scurt decât mi-aș fi dorit, interviu – dar orice interviu trebuie să se încheie la un moment dat – să vă fi făcut măcar un pic mulțumit, nu neapărat fericit și vă mulțumesc foarte mult.

 

 

Mi-ați pus numai întrebări care mă frământă și pe mine, pe care, de multe ori, nu le-am formulat ca atare din o mulțime de motive, poate și pentru că n-am avut curaj să le abordez direct.

Mi-ați pus întrebări autentice.

 

 

Și interviul înseamnă că a fost un pic cathartic, și pentru mine și pentru dumneavoastră.

 

 

Da, da, în măsura în care și eu mi-am revelat niște lucruri, încercând să răspund la întrebări care mă privesc.

 

 

Mulțumesc foarte mult. Mulțumesc, doamnelor și domnilor, la revedere!

 

 

Un interviu de Gheorghe Smeoreanu