Articolul meu în care spuneam că vicepremierul Dragoș Anastasiu nu trebuie să demisioneze a fost primit mai degrabă cu ostilitate în mediul online, ceea ce, desigur, nu a fost o surpriză.

Opinia publică de la noi acționează precum cățelul lui Pavlov, ceea ce a fost luat în calcul de cei care îl dau jos pe Anastasiu. De fapt, asta m-a preocupat, să arăt că românii sunt previzibili și ușor de manipulat.

Pe conteledesaintgermain.ro găsesc explicit ceea ce eu nu am dorit decât să sugerez:

” Dragoş Anastasiu e, deja, absolut meritat, istorie. Ce folos, însă, că va demisiona sau va fi demis, dacă în locul lui va veni alt personaj, special ales de “băieţi” cu bube la dosar, care va fi constrans nu să facă ce crede el că e bine pentru ţară ci să execute ordine de gaşcă sau de unitate militară.

Cine să coordoneze, însă, o astfel de revoluţie pentru intrarea în normalitate? În situaţia actuală doar un nebun sau un sinucigaş. Care, cum am văzut recent, imediat ce-a scos putin capul a fost blocat cu toată forţa de sistem ca să nu ajungă cumva la adevăratele pârghii de putere”.

Tehnica este simplă, națiunea doarme satisfăcută că s-a făcut dreptate și cel care ”a dat taxă se protecție” va pleca. Oricare dintre robespierrii de pe Facebook ar fi procedat la fel ca Anastasiu în lupta cu sistemul, dar când poți să îți exhibi intransigența morală, o faci cu plăcere pe rețeaua de socializare.

Mecanismele se cunosc și nu dau decât un exemplu, anume că în urmă cu decenii, marele ziarist Jean Francois Revel scrie în ”Cunoașterea inutilă” că presa și opinia publică sunt mână în mână în a rostogoli bulgărele de zăpadă. Cunoașterea este, într-adevăr, inutilă.

Cred în continuare că, de data aceasta măcar, în așteptarea unor schimbări structurale la companiile de stat, domeniu de care se ocupa Anastasiu, un compromis ar fi fost binevenit, dar ce să ne facem noi cu judecata perfecților de pe rețelele sociale…

În treacăt fie spus, acum câțiva ani, m-am trezit că ANAF mi-a calculat un impozit neachitat la o firmă închisă în urmă cu zeci de ani. Cred și acum că firma fusese închisă cu zero datorii, dar ghinion, nu am depus contestația în termen. Pentru a evita mecanismul bielă – manivelă ANAF – Justiție, aș fi fost în stare să dau șpagă, dar nu mi-a cerut-o nimeni, așa încât am plătit. Noroc cu guvernul că dăduse o ordonanță să poți plăti fără accesorii și astfel, am scăpat de faliment. Vorbesc aici despre sume mici și firme mici, dar mă întreb ce puteai face, mai ales în urmă cu ceva vreme, când o firmă mare, cu mulți angajați, ar fi fost în pericol.

În fine, nu-mi pasă de Anastasiu, nu el e problema, ci un principiu, anume că nu vedem pădurea din cauza copacilor.

Gheorghe Smeoreanu