Mă întâlnesc adesea cu Plagiatorul. De obicei, la conferințe de presă.

Plagiatorul este om politic.

Când ajungem între patru ochi, îl rog să-și recunoască plagiatul. Îi dau chiar soluții.

Îi sugerez să spună că a avut încredere într-un colaborator care l-a înșelat copiind din alți autori.

E mai puțin rușinos asa. E, cel puțin, o scuză de ochii lumii.

Scuza de ochii lumii îmi e necesară, cum se spune, ca aerul. Primind o astfel de scuză, s-ar intra într-o logică. Una strâmbă, dar totuși o logică.

Fără scuza de ochii lumii, rămânem în plin absurd, în plin coșmar.

Plagiatorul se uită în ochii mei și îmi spune că greșeala e una tehnică. A uitat să pună ghilimele, ce mare lucru !? 

Ce dacă a furat prin copiere 250 de pagini din 270 ?!

N-a furat, a greșit tehnic, putea să nu greșească, dar era prins atunci, era ocupat, avea probleme serioase, nu din astea cu ghilimelele etc. etc.

Tu le ai cu ghilimelele, ești “ghilimangiu”.

Când îl auzi, înnebunești, simți că îți plesnește mintea.

Apoi, Plagiatorul adaugă, așa, ca un supliment de explicație pentru proști că, în lumea asta, “cărțile din cărți se fac”.

Tu ești prostul, fiindcă nu înțelegi acest adevăr elementar. Cărțile se fac din cărți, iar la limită asta înseamnă că se copiază din alte cărți.

Aportul autorului ?

Există, dar nu îl sesizezi tu.

Tu ești prostul.

Plagiatorul contraatacă întotdeauna. Vrea să te umilească, să arate că el a înțeles mersul ideilor, a priceput cum e cu cărțile. Tu nu ai înțeles nimic.

Tu ești un patetic care vrei originalitate, câtă vreme originalitatea nu există.

Ești un fanatic al ghilimelelor.

Ești periculos.

El, Plagiatorul, e un om normal, tu ești un fundamentalist, un terorist.

Nu scap decât dacă recunosc că terorizez, că regret că m-am născut, că cititul și scrisul m-au deformat.

El e normalul, eu sunt mutantul.

Așa e în România, doar în România.

Plagiatorii contraatacă.

Vorba lui Păstorel: “În țara asta prefăcută, rahații scriu în loc să pută. Iar scriitori adevărați sunt dați afară de rahați”.