Despre omul urât. Aşa s-ar putea numi cartea unui măscarici care umblă prin ţară cum pe vremuri predicatorii americani zburdau prin micile orăşele de lemn din vestul sălbatic.

Da, niciodată nu mi-a plăcut Dan Puric. Chiar mi-am părăsit două iubite, genul intelectuale cu ochelari, care mă stresau dând televizorul la maxim când vorbea un puric. Un actor oarecare, cu ceva charismă se apucă de sărbători să ne dea lecţii de cre(ş)tinism, făcând pe deşteptul. Pe ultima (iubită) am părăsit-o când am aflat că dăduse vreo trei sute de mii pe două bilete la Sala Palatului să-l vedem pe omul urât. Nu am suportat cadoul şi am plecat trântind uşa. 

Ulterior m-am tot gândit ce naiba are acest farseor de adună masele de şcoliţi, de intelectuali cu voci suave, de profesorime şi medicinime la pledoariile lui goale? Lipsa de profunizme a auditorului. 

Puric este de fapt un demagog ceva mai criptat, spre deosebire de politicieni, ştie să-şi învelească tâmpeniile sub formă de stand-up comedy. 

Eu prefer un Jeryy Seinfield.

Am avut în sfârşit şi motivaţia lipsei mele de apetenţă pentru acest actor-predicator. La 17 ani a semnat un acord cu Securitatea cu scopul de a-şi turna colegii de şcoală. Hopa, CNSAS-ul spune că nu are note importante date, dar marele geniu care bate câmpii dovedeşte lipsă de moralitate încă din faşa adolescenţei. Atunci când se formează principiile şi etica, Puric era doar un oportunist. 

Aşa că, să-i fie ţărâna uşoară în mentalul meu, Puric va trebui să ne ierte cu pledoariile lui de pe munte, pentru că uite, în pădurea Ghetsiman a băut potirul până la fund. Nu de alta dar i-aş recomanda să scrie şi el o Evanghelie, una după Puric. În care să vorbească mai amplu despre Iuda Iscariotul şi puţin despre unul oarecare pe nume Iisus.

„Despre omul urât”, abia aştept lansarea acestei cărţi, promit că am să merg, dacă renunţă la tumbele verbale, la banii de bilet, la apologia iţarului romînesc. Dacă va lăsa capul în jos şi ne va spune că ne-a păcălit îl iert. Ce or face atunci bietele profesoraşe şi doctoraşe, cele care se uită pierdut la creştinismul de hârjoană pe care îl practică actorul colaborator?

La 17 ani, spun unii, Labiş era geniu, Eminescu îl citea pe Heidegger, în schimb actorul Puric servea patria socialistă. Ce spun  colegii lui de clasă oare, când află că atunci când se băteau cu creta în pauză şi scuipau guma pe tabloul cu tovarăşu, colegul Puric nota atent fiecare silabă.

După Mona Muscă, Quintus, Bălăceanu Stolnici sunt nevoit să mai ucid unul din lista de oameni care cât de cât păreau onorabili. Adio Puric, adio omule urât. Data viitoare când vei umbla prin ţară, cheamă-l şi pe Voiculescu. Puricele şi Varanul, ce duet!!!