Scrisoarea liberalului vâlcean Victor Giosan către colegii săi de partid s-a dorit să rămână o afacere provincială. „Criterii” a scos însă această dizidență pe scena dezbaterii publice naționale.

Publicăm astăzi scrisoarea de răspuns către Victor Giosan, semnată de unul dintre colegii săi, vâlceanul Traian Bobrinescu (foto) probabil la îndemnul coducerii PNL:

„Ca întrebarea să nu rămână doar în retorica vremii şi a locului, trebuie să vă mărturisesc că decizia de a formula un răspuns scrisorii dumneavoastră nu este una de partid, ci una personală, urmare firească a provocării stârnite de motivele pe care le-aţi invocat şi care, de bună seamă, v-au determinat gestul. Vă întrebaţi la începutul scrisorii, aproape naiv, sau doar retoric: „în ce măsură mai există compatibilitate între principiile, valorile şi acţiunile autentic liberale şi cele promovate în prezent de partid?”. Mai departe, rosteaţi sentenţios ultimativ: „din păcate, Partidul Naţional Liberal s-a îndepărtat de toate acestea, fiind dominat tot mai mult de ura împotriva unei singure persoane şi de dorinţa de a controla cât mai multă putere”. Sunteţi naiv? Vă trimit la istorie! Fiţi sincer cu dumneavoastră şi partidul din care faceţi parte, domnule Giosan, şi vom face o dezbatere fără limite! Lucrurile au fost întotdeauna încurcate şi interpretabile. V-aş da numai două exemple: I.G. Duca (şi PNL) versus Mişcarea Legionară şi Zelea Codreanu (1933) şi PNL (Brătienii) versus PNŢ (Maniu şi Mihalache). Lupta pentru putere a fost şi va exista, mijloacele n-au prea contat. Vedeţi schimbări radicale în modul în care se face politică pentru că vreţi să le vedeţi sau v-au fost uşor insinuate. Dacă nu cumva, impuse. Dar să dezbatem problema. Suntem membri ai Partidului Naţional Liberal, şi nu de puţină vreme, aş îndrăzni să afirm, două figuri emblematice ale liberalismului vâlcean din zilele noastre, dar nu singurele. Am mărturisit, şi o mai fac o dată, că pentru mine liberalismul nu este doar o doctrină, este o filozofie de viaţă, ceea ce este mult mai mult.

Nu mă îndoiesc de faptul că aţi gândi altfel, cunoscându-vă. Sigur, supunând-o discuţiei, orice filozofie se diluează prin argumente şi contraargumente. Sau se întăreşte. Şi mai ştiu un lucru: un crez este adevărat doar atunci când te îndoieşti de el. Nu cred în dogme şi în habotnicii, lucrurile se schimbă pe nesimţite, zilnic, clipă de clipă, şi nu ne putem împotrivi noului, dialectica schimbării lucrează dincolo de voinţa noastră. Şi, apoi, nici nu putem rămâne în tiparele celor consacrate, viaţa se primeneşte, lucrurile se schimbă, apare termenul de „vetust” şi de „nou” sau de „revoluţionar”. Nu ne putem împotrivi vieţii, devenirii, progresului, cu alte cuvinte. Nae Ionescu spunea că istoria se face peste capetele noastre; aş îndrăzni să spun că şi destinele, individuale sau naţionale, se produc în acelaşi fel. Peste noi şi dincolo de noi. Dacă am reuşi să înţelegem acest lucru, nu am mai fi aşa de categorici şi de ritoşi în discurs. Nu zic că este rău să luăm poziţie atunci când este necesar şi nici că este rău să apărăm valorile fundamentale ale lumii şi ale omului, dar, înainte de a ne hotărî să o facem, trebuie să procedăm la o reflectare profundă şi să ne supunem unui migălos proces de conştiinţă. Dar suntem mici vieţuitoare, încă nedefinite pe de-a-ntregul, şi de cele mai multe ori greşim. Nici asta nu este rău, dacă învăţăm din greşeli. Aşadar, domnule Victor Giosan, iată-ne într-o discuţie publică, poate, cum se va vedea mai departe, uşor contradictorie. Nici acest lucru nu este rău, dacă reuşim să ne limpezim. A-ţi apăra cu orice preţ şi inflexibil punctul de vedere nu înseamnă neapărat atrofierea percepţiilor, ci mai degrabă un semn al habotniciei izvorâte din dogmă, fie ea religioasă, ideologică sau de sorginte socială. Omul, de obicei, se foloseşte de argumente şi de principii atunci când ele îl servesc, când vin în contradicţie cu interesele proprii, renunţă să le invoce. Aş defini acest mod de a proceda ca gest de curaj, sau semn de laşitate, sau de supravieţuire, dar şi de ipocrizie. Dar toate aceste ipostaze există în noi, depinde când, de ce şi cum ne sunt de folos. Descoperim acest lucru în puţinele momente când reuşim să fim sinceri cu noi. Viaţa este scena pe care rostim nesincerităţile, iar când se termină actul în care am jucat, devenim, în cel mai bun caz, neliniştiţi, iar când spectatorii au părăsit sala, trişti.

Trişti de ce descoperim în noi. Întotdeauna interpretăm un rol, depinde ce ne atrage spre un rol sau altul. Uneori rolul ne este impus. Vorbeaţi în scrisoarea dumneavoastră despre „rinoceri”. I-aţi definit ca fiind cei care îşi însuşesc ideile altora, reuşind, în timp, să le adopte şi să creadă în ele ca şi cum ar fi ale lor. I-aţi definit bine, semn că Eugen Ionescu v-a convins. Nota bene! Rinocerizarea este veche, domnule Giosan, n-a inventat-o Eugen Ionescu, el doar a definit fenomenul, iar lumea este una a „rinocerilor” şi mai puţin, sau în mică măsură, a „dresorilor de rinoceri”. Cu atât mai mult în politică! Cel care face pasul în politică ştie, sau ar trebui să ştie, că va fi rinocerizat. Fără să vrem, sau cu voia noastră, îmbrăţişăm ideologii, împărtăşim teme şi idei, ni le asumăm, devenim una cu ele, ne luptăm pentru ele şi… scăpăm greu de sub tutela lor. Cei care nu sunt înregimentaţi nu se „rinocerizează”? Sigur că da! Publicul se polarizează în jurul unor oameni, în jurul unor idei, în jurul unor dorinţe, ale lui sau ale altuia, de cele mai multe ori inconştient sau mânat de interese şi frustrări. La fel şi presa, formată tot din oameni. Ca o consecinţă, avem de-a face cu o „rinocerizare” în masă. Cineva spunea că în lumea asta nu este o naţiune care să consume atâta energie în spaţiul politic ca naţiunea română? Cioran? Ţuţea? Dar să mă întorc la textul scrisorii dumneavoastră. Faptul că l-aţi scris înseamnă absenţa temerii că vi s-ar putea întâmpla ceva. Şi mai înseamnă că trăim într-un stat de drept, în care democraţia funcţionează, că ne putem exprima punctele de vedere fără consecinţe neplăcute. Instituţiile statului funcţionează (DNA, Parlament, CCR etc.), partidele îşi duc viaţa mai departe, târâş-grăpiş, cei vinovaţi se duc la puşcărie, ne ducem traiul de azi pe mâine, cum o facem de ani buni, Uniunea Europeană se face că nu înţelege realităţile româneşti, şi enumerarea poate continua. Nimic nou sub Soare. Lucruri ştiute. Evenimente cotidiene care nu ne scot din destinul istoric. Argumentele scrisorii dumneavoastră sunt fragile şi artificioase, imprecaţii provocate de o spaimă nelegitimă. Venită, poate, intempestiv peste dumneavoastră, parcă cineva v-a provocat-o în mod samavolnic.

Moneda naţională se depreciază de multă vreme, încă de pe vremea PDL-ului, Hidroelectrica are probleme vechi de „căpuşeală”, Schengen-ul este o poveste tot veche, cu dus şi întors, nu o citim acum. Aşa că… Mi s-ar fi părut drept, însă, ca punctele dumneavoastră de vedere să fi fost rostite, înainte de a fi scrise, în interiorul partidului, unde eraţi şi continuaţi să fiţi foarte vizibil, membru al Biroului Politic Teritorial, calitate pe care eu nu o am. Sau v-aţi dorit o mai mare vizibilitate? Aşa era cinstit pentru un om căruia Partidul Naţional Liberal i-a oferit două funcţii semnificative: cea de viceprimar al Râmnicului şi cea de secretar de stat în Guvernul Tăriceanu. Nu zic că trebuie să rămâneţi prizonierul unor doctrine, al unei filozofii, sau supusul unui partid. Nici eu nu sunt, în partid, un individ comod, mă supun, poate mai mult ca dumneavoastră, suveranităţii personale, libertăţii de a decide ce fac cu mine şi cum asimilez lecţiile altora. Nici în partid, nici în afara lui. Şi, totuşi, există legi cărora ne supunem. Cea a bunului simţ, categoric. Partidul căruia îi aparţinem, domnule Giosan, ca să fim sinceri, are o istorie şi grea, şi triumfătoare, dar nu lipsită de păcate. Iar compromisul a fost şi unitatea lui de măsură, nu mai dau exemple. Nu de acum, ci dintotdeauna. M-aş fi aşteptat de la dumneavoastră, că tot vorbeaţi la începutul scrisorii despre o reflectare profundă asupra actualei politici a PNL, să vedeţi mai departe, nu doar în istoria proprie, ci în vecinătăţi geografice sau mai departe, chiar sub rochia bătrânei Europe. Nu mai bătrână decât femeia decrepită de la ţărmul Pontului Euxin, desigur. Cum spuneam mai devreme, odată cu vremurile se schimbă ideologii, filozofii politice care, altădată brand-uri sociale, azi se sufocă sub propria povară sau, pur şi simplu, nu se mai justifică. Nu zic că nu se mai justifică liberalismul, spun numai că ideologiile de altădată nu se mai calează pe timpul prezent şi atunci comportamentul politic şi ideologia trebuiesc ajustate din mers. Nu calez ţara şi nevoile ei pe o ideologie, ci invers. Nu-ţi impui punctul de vedere, când el devine disonant cu realitatea. Întotdeauna în istoria politicii, nu doar româneşti, s-au făcut alianţe, înţelegeri pe sub masă, dacă realitatea a impus-o. Amândoi, domnule Giosan, am fost nu numai martori, ci participanţi la Alianţa DA, amândoi am fost spectatori la alianţa, pentru un an, a PDL-ului cu PSD-ul. Am fost, în acelaşi timp, cei care n-am împărtăşit, ca fiind împotriva firii, ultima alianţă: USL. N-am împărtăşit-o din patimă politică, nu că nu ar fi fost necesară. De împărtăşit n-au împărtăşit-o nici cei din PSD, o ştim bine. Şi ajungem la Traian Băsescu, în care vedeţi o redută şi, poate, o sursă a valorilor naţionale, a virtuţilor şi un model de viaţă. Nu o spuneţi explicit, dar vă trădează substratul textului, chiar şi demersul făcut, punând în termeni antinomici actualul PNL şi vechiul Traian Băsescu. Ştiu ce înseamnă liberalismul, l-am ales, l-am asumat, nu mi-a fost impus. Ştiu ce înseamnă şi Traian Băsescu şi „caracuda” care l-a susţinut şi căreia i s-a dat liber la „stricăciuni”. Vorbeaţi de ura partidului nostru direcţionată împotriva unei singure persoane (Traian Băsescu!). Nu este vorba de ură, este vorba, pe de o parte, de o luptă politică, iar pe de altă parte de a căuta soluţii de supravieţuire a ţării. Nu sunt cuvinte mari! Uitarea şi iertarea sunt două calităţi care ne-au adus mari prejudicii de-a lungul istoriei. Se pare că şi dumneavoastră aţi uitat istoria ultimilor patru ani. Dacă nu cumva v-aţi simţit confortabil şi realităţile româneşti v-au lăsat impasibil. Constataţi că „astăzi PNL nu face altceva decât să aplice integral, alături de PSD, modelul politic inventat între 2000-2004, non-liberal, non-democratic şi non-european: acela al controlului absolut al puterii prin controlul politic al societăţii şi instituţiilor”.

Bănuiţi sau ştiţi acest lucru? Dacă da, de unde? Eu bănuiesc altceva! Când eraţi Secretar de Stat în Guvernul Tăriceanu, în anul 2008, s-a făcut o înţelegere pe sub masă cu PSD-ul ca să treacă legile prin Parlament. Un compromis politic, cu siguranţă! Nu aţi spus nimic atunci, domnule Giosan, şi eraţi membru în Guvernul Tăriceanu! Nu v-am auzit tunând şi fulgerând nici măcar când, împreună cu alţi colegi, elaboram programul candidatului nostru la Primăria Râmnicului. Aţi participat la elaborarea lui şi punct! Tema dumneavoastră şi argumentele din scrisoare sunt, surprinzător, cele invocate de Traian Băsescu şi PDL. Angoasele dumneavoastră, pentru ce se întâmplă acum, nu se justifică. „Cumpărarea şi şantajarea parlamentarilor va deveni norma şi instrumentul principal de clădire şi dărâmare a guvernelor din România”, ca să vă citez din nou, nu este soluţia de a-şi asigura puterea Traian Băsescu – PDL? Cu siguranţă că da. Şi atunci ce vreţi să spuneţi? De ce vă uitaţi strâmb la USL? Mai spuneţi: „acţiunile politice ale USL din ultima vreme au reuşit performanţa unei izolări profunde şi pe termen lung a României pe plan internaţional şi în special în cadrul UE”. Parcă aud vocile lui Băsescu şi Macovei. Nu credeţi, domnule Giosan, că schimbarea unui preşedinte, mai ales când este invocată de popor, este treaba lumii politice? Majoritatea, aşa cum se face ea, mânească, este legea fundamentală a democraţiei. Dacă vă este bine la ONG-ul pe care îl conduceţi, nu înseamnă că şi altora le este bine. Rememoraţi, cu sinceritate, ultimii patru ani şi când publicul va părăsi sala veţi rămâne trist. Traian Băsescu – preşedinte şi prim-ministru, şef absolut peste DNA şi peste Servicii Secrete, peste Curtea Constituţională, autocrat cinic „îndrăgostit de popor”, umbră palidă, din imaginile televizate, prin Consiliul Europei, actor perfect mimând drepturi şi libertăţi, ipocrit mărturisindu-şi dragostea de ţară şi sărăcia materială (dumneavoastră ştiţi mai bine cum a obţinut vila din „Mihăileanu”, aşa cum aţi fost martor al conflictelor care nu se mai terminau dintre preşedinte şi Tăriceanu) alături de Elena Udrea – Anastase – Videanu – Blejnar – Boc, marele preş de la Palatul Victoria. Aţi uitat toate aceste lucruri, alături de drasticele măsuri de austeritate pe care le-a impus, fără să clipească, celor săraci, nu clicii care îl înconjura. Orgoliosul Traian Băsescu s-a vrut reformatorul şi izbăvitorul României, lăsând România pradă veroşilor demnitari sau impostorilor (vezi, sau revezi Boc, Ialomiţeanu, Funeriu, Igaş; şi din nou Udrea, Anastase, Blejnar şi atâţia alţii pe care şi eu risc să-i uit). Amintiţi-vă de cele câteva sute de oameni care, o jumătate de iarnă, au rămas statornici principiilor şi dreptului lor de a striga „jos Băsescu!” şi au invocat o altă clasă politică. Să nu ne întoarcem la popor doar când interesul personal o reclamă! Nu eu am inventat democraţia şi nici legile ei. Nu eu formez majorităţi, ele se formează singure. Nu este un păcat a te supune legilor democratice, indiferent cum se impun, altfel riscăm anarhia şi despotismul. Poate că ne bântuie, încă, aşa cum uneori răul nu mai este o povară, ci doar o evadare în ape mefitice, de care ni se face dor. Sunt o fiinţă liberă, aşa am trăit întotdeauna, şi de douăzeci şi doi de ani îmi caut singur drumul, muncesc, conduc oameni şi sufăr ca să le asigur salariul. Trăiesc, adică, din propria muncă, din propriul chin. Ştiu mai bine decât dumneavoastră ce înseamnă liberalismul şi mai ştiu că cel care se supune lui este mereu sub chinuri. M-am împăcat cu el, l-am asumat, nu doar formal şi declamativ, şi mă supun lui. Iar partidul, domnule Giosan, oricare ar fi el, este un organism viu, tutelar, dacă te hotărăşti să faci pasul, sau inexistent dacă nu creezi apartenenţă la el. Şi un rebel ca mine, dacă este în interiorul lui, trebuie să-l accepte, atât timp cât nu intră în contradicţie de nerezolvat cu el. Se pare că dumneavoastră vă aflaţi într-un asemenea moment. Aş vrea să cred că subiectivizarea exacerbată a dihotomiilor care vă bântuie este una de moment, dar nu pot să nu mă întreb, o dată în plus: De ce acum, domnule Giosan? Cred că argumentele care vă sprijină teza nu vă aparţin. Prea aţi explodat dintr-o dată. Reîndoctrinarea dumneavoastră mă poate duce cu gândul spre alţi factori şi alte motive. Să vă fi ispitit o vizualizare imortalizantă, ca o ieşire răsunătoare din scenă? Să existe factori exogeni necunoscuţi nouă, care să vă fi schimbat ritmul şi discursul? Sau o sincronizare maximă a propriului eu? Pot crede şi acest lucru, dar mă încurcă imprevizibilitatea gestului. De obicei, înainte apar semne, simptome pe care nu le-aţi dat. Momentul când v-aţi făcut cunoscute gândurile, ideile, vehemenţa îmi pare prea bine ales, iar eu nu mai cred de multă vreme în coincidenţe şi întâmplări. Dacă aţi vrut să daţi o lecţie, cui? De ce nu vă susţineţi punctele de vedere la Bucureşti, în faţa conducerii partidului, ca un membru vizionar şi îngrijorat de ce se întâmplă? Orice idee este binevenită, dacă este sinceră şi întemeiată. La Bucureşti sunteţi, oricum, mai cunoscut şi mai bine primit decât alţii.

Ceva nu este în regulă… Invitaţia spre eşafod, pe care aţi făcut-o, are o nuanţă ipocrită, sau exhibiţionistă, în cel mai fericit caz. Cei care au teoretizat curajul nu au fost şi aprigi luptători pe câmpul de luptă. Vorbeaţi, în finalul scrisorii, despre ipocrizie ca o culme a manifestării ei. Ea a fost mereu pe culmi, noi am dus-o! Noi, oamenii, în toate felurile! Reflectaţi, domnule Giosan, mai profund la ipocrizia noastră de toate zilele. Suntem feciorelnici doar când visăm, iar fetele mari îşi mai caută „zestrea” doar în trecute poveşti. Durerea dumneavoastră mă bântuie şi pe mine, şi eu idealist fiind, dar mai ştiu că utopiile n-au creat o lume. Mă străduiesc doar să fiu mai cinstit cu alţii şi mai sincer cu mine. Când se va lăsa cortina, sper să nu fiu trist.

Traian Dobrinescu