Domnule Liviu Popescu, mai întâi, vreau să le reamintesc cititorilor că mi-ați sugerat să scriu un eseu despre documentarul de pe Netflix intitulat ”Iarnă în flăcări”, iar eu v-am spus că o voi face, cu condiția să îmi răspundeți la trei întrebări privitoare la războiul din Ucraina. Eu am scris aici, dvs ați răspuns aici.

Dați-mi voie să mă declar în general mulțumit de răspunsul dvs, pe alocuri parțial mulțumit, iar în esență nemulțumit. Încerc să vă detaliez de ce spun toate acestea.

În primul rând, vreau să remarc faptul că articolul dvs este plin de candoare adolescentină, vă bucurați sincer în fața unei viziuni idilice a situației din Ucraina atunci când scrieți:

” Pentru că Vladimir Putin nu poate înțelege că, dincolo de toate aspectele lui negative, modelul de viață occidental este mult mai tentant decât modelul moscovit. Cu LGTB-ul de rigoare, cu panourile fotovoltaice, cu aruncatul borșului pe tablourile lui Van Gogh, cu tricicletele, bețiile, canabisul din Amsterdam, modelul de viață occidental este mult mai atrăgător pentru periferia Europei decât autoritarisumul religios corupt. Pentru a stopa această poftă a ucraineanului de 18 ani de a lucra într-o corporație occidentală, Putin a optat ca în 9 luni să omoare 100.000 de oameni, să arunce la gunoi viața soldaților de 18 ani care ar fi putut trăi, să întemeieze familii, să aibă copii, copii care peste 20 ani să bea o cafea cu copiii ucraineni pe o graniță imaginară, la cafenea între Belgorod și Kiev și să pirvească o linie punctată care trece printre mese precum este granița ditre Belgia și Olanda în orașul Baarle.”

Mai întâi, voi remarca faptul că ”modelul de viață occidental” nu este un apanaj exclusivist al Occidentului. Sunt și în Ucraina corporații occidentale, droguri, triciclete și biciclete, precum și nebuni care aruncă borș pe capodoperele artistice, iar o lege pro LGBT a fost adoptată în plin război de Rada Supremă. Așadar, ” această poftă a ucraineanului de 18 ani de a lucra într-o corporație occidentală” era îndeplinită și Rusia nu a comentat dorința Ucrainei de aderare la UE.

Problema este în altă parte, iar de curând am citit un studiu semnat de Dario Rivolta, fost membru al Parlamentului italian, analist geopolitic și expert în relații internaționale și comerț, în care sunt puse o serie de întrebări cheie pe care vi le pun în vedere:

” – Care au fost motivele pentru care NATO (și, prin urmare, Statele Unite) a decis că Rusia ar trebui „încercuită”?

– De ce, măcar din 1994, SUA au fost foarte prezente în Ucraina, oficial și prin ONG-uri presupuse independente?

– De ce au colaborat la organizarea demonstrațiilor din Piața Maidan și a loviturii de stat ulterioare?

– Cum de cei care astăzi sunt, pe bună dreptate, indignați de uciderile și distrugerile cauzate de artileria rusă asupra ucrainenilor săraci, au rămas tăcuți când artileria ucraineană (din 2014 încoace) a făcut același lucru împotriva etnicilor ucraineni ruși din Dombass?

– Corespunde în mod concret interesului american, având în vedere concurența crescândă din partea Chinei, de a împinge Rusia în brațele acesteia din urmă? Nu este asta o contradicție?

– Care țară europeană își găsește interesul național, dacă există, în izolarea Rusiei în favoarea Ucrainei?

– Suferința pe care trebuie să o suporte popoarele Europei în dorința de a renunța la petrol și gaze rusești ieftine este inevitabilă și necesară?

– Invazia rusă a Ucrainei a avut alternative, și care? Sau chiar ne confruntăm cu o decizie a unui nebun dezlănțuit, dornic doar să intre în istorie ca un nou cuceritor?”

Știți de ce citez, vă spun asta ca o paranteză, în loc să formulez eu însumi aceste întrebări pe care mi le-am pus la o vreme după începerea războiului ? Pentru că mulți jurnaliști români, de teama de a nu fi caracterizați drept putiniști, au apelat la voci din Occident pentru a-și expune propriile opinii despre situația din Ucraina. Desigur, există și publiciști români care și-au asumat riscul de a fi catalogați drept agenți ai Moscovei care și-au spus cuvântul, unul dintre ei fiind Ioan Buduca, cel care face următoarele afirmații:

”– Ucraina este azi o dictatură;

– UE nu a presat Ucraina să se democratizeze, ci doar să-și occidentalizeze opțiunile;

– SUA nu au lucrat în contra corupției din Ucraina, cum au lucrat la noi în contra unei corupții nu chiar atât de adâncite în mentalul colectiv;

– Ucraina nu a fost cuplată unui drum către valori moderne, ci s-a dorit decuplarea ei de Rusia și cuplarea la NATO.

Toate acestea ar sparge vălurile ocultării dacă, în plin război, s-ar discuta despre teritorii care se găsesc în chip nelegitim în componența Ucrainei.

Propaganda la care aderăm prin statutul de țară NATO nu are niciun interes (dimpotrivă) să spargă vălurile mai sus pomenite.

Cândva, ele se vor sparge, dar promotorii imaginii Ucrainei speră ca atunci Rusia să fie adusă într-o condiție care să-i fi slăbit potențialul de luptă ori măcar să fie prinsă într-un nou aranjament de tip război rece.

Astfel că, azi, propaganda are nevoie de zombificarea conștiințelor. La ieșirea din zombificare, o scuză generală: adevărul ar fi jucat de partea lui Putin, iată de ce au fost necesare corurile de zombi, anume pentru că acest război a fost condus doar de interese, nu și de valori”.

Eu, de la Rm. Vâlcea, sunt mai puțin credibil decât Dario Rivolta, de la Roma, ori Ioan Buduca, de la ”Cotidianul” din București, iată de ce am preferat din nou un citat lung.

Pentru a nu trece azi de o mie de cuvinte, răspund doar la încă o singură provocare. Mă chestionați asupra faptului că în februarie am pus steagul Ucrainei la avatarul de pe Facebook, după care l-am retras. De ce l-am pus, de ce l-am mai retras, vă întrebați, legitim, dumneavoastră.

Vă onorez, fiindcă așa este corect, cu un răspuns sincer, acolo unde aș fi putut fi evaziv. Am pus steagul respectiv la locul respectiv deoarece aveam nevoie de timp pentru a mă lămuri cum stau lucrurile. Primul fapt obiectiv era că o țară invadează o altă țară și, în acest fel, am protestat, urmând să văd, în amănunt, dacă această invazie are sau nu circumstanțe.

Am început astfel o uriașă muncă de documentare, citind tratate de istorie, cărți despre geopolitica zonei și mii de articole. Încetul cu încetul am ajuns la concluzia că regimul Zelenski nu merită susținerea mea și, în consecință, am renunțat la acest gest simbolic cu drapelul ucrainian la avatar.

Am speranța că nu v-ați epuizat argumentele și că veți face rost de timp pentru continuarea discuției, vă aștept cu o replică la ideea mea generală precum că greșiți, deoarece Ucraina este o dictatură și am citit că nu e frumos să susții dictaturi.

Gheorghe Smeoreanu