Este vorba despre sinuciderea profesională. Şi nu glumesc. Cam de prin ianuarie, de când cu imensa manipulare din Piaţa Universităţii, mă bătea gândul să vând „Criterii” şi să mă ocup doar de consultanţă, documentare, cărţi. Nu înţelegeam cum de e posibil ca oameni serioşi, intelectuali de vază ai ţării să exprime opinii atât de peremptorii, în contradicţie flagrantă cu realitatea. Pentru a da numai câteva exemple, mă refer la academicienii Dinu C. Giurescu şi Răzvan Theodorescu, la profesorii Adrian Cioroianu şi Zoe Petre etc. Când aceşti oameni, ale căror cărţi şi articole le citesc cu pasiune şi veneraţie, exprimă idei politice atât de meschine şi chinuite, cum mai poţi să fii ziarist ? Nu mai poţi, mi-am zis, iar acest gând m-a însoţit din iarnă până acum, în pragul verii.

Ştiu că sunt un norocos, dar nu îmi închipuiam ca norocul să mă urmeze şi în plan spiritual. Nici nu credeam că în spiritualitate există şansă, mă gândeam că există doar înţelegere ori neînţelegere. Iată însă că am dat peste cartea lui Lucian Boia „Capcanele istoriei – Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”. Fabuloasă carte.

Lucian Boia nu scapă niciun nume mare sau mijlociu, ori chiar mic dar persistent al culturii române din perioada amintită. Nume peste nume şi pe deasupra iarăşi nume, ameţitor, enervant, obsedant.

Nae Ionescu, Eliade, Sadoveanu, Cioran, M.R. Paraschivescu, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, Goga, Onciul, Pârvan, Argezi, G. Călinescu, Radu Gyr, Dumnezeule, în cartea asta sunt toţi ! Iar dintre toţi, nici unu la o sută nu au simţit mersul istoriei, nici unu la o sută nu au fost consecvenţi cu ideile politice exprimate, nici unul la o sută nu au scăpat adaptării de conjunctură. „Este uluitor şi descurajant cât de prost pot gândi oamenii” scrie Boia, în trecere, pe la pagina 210, dar este limpede că aceasta este teze cărţii, dacă admitem că are o teză. Dar poate nici nu are, fiindcă Lucian Boia lasă realitatea să curgă, cu noroaiele ei, cu toate aluviunile posibile.

Pentru culoare, dau un exemplu din sutele de exemple din carte. Arghezi scrie o poezie despre Carol II:De-a pururea de aici nainte/ Au să ni-l ţie vremurile minte,/ O să-şi aducă-aminte vântul/ Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul,/ Vântul acela care de la cer/ L-a pogorât pe un vultur de fier”.Nebunie mare, nu-i aşa ?

Printr-un mister, marii intelectuali nu sunt deasupra maselor atunci când se raportează la factorul politic. Poate fiindcă factorul politic are infinite faţete, nu se supune criteriilor adevărului, ci doar părerii omului că are dreptate. Să ne amintim celebrul citat din Faulkner pe care „Dilema veche” îl poartă continuu „- Adevărul nu se confundă niciodată cu dreptatea. – Unde ai citit asta ? – În toate cărţile bune.”

„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” ne-a spus Miron Costin, iar eu aş spune că intelectualii, care vor să călărească vremurile, cu atât mai mult cad sub copitele lor.

Şi fiindcă nu pot să mă sustrag judecăţii generale, chiar rămase implicite, a cărţii lui Lucian Boia decât prin a nu mă socoti un intelectual, accept să mă socotesc şi eu, admiţând că am eroarea în sânge.