Fiindcă am citit pe când eram foarte tânăr relatările lui Platon și Xenofon despre moartea lui Socrate, am rămas până azi destul de sceptic cu privire la dreptatea pe care, chipurile, ar avea-o majoritățile în democrație. Deciziile majoritare trebuie aplicate nu fiindcă ar fi neapărat drepte, ci din cauza faptului că regula jocului ne obligă să facem asta. O regulă, cum ar fi aceea că minoritatea se supune majorității, nu are nimic de-a face nici cu adevărul, nici cu dreptatea, care în mod eronat este atribuită oricărei decizii luate de către mulțime.
Este o banalitate ceea ce spun, dar o spun fiindcă întotdeauna stânga populistă creează confuzie între dorința maselor electorale și justețea acestei dorințe.
Se știe că Socrate a fost condamnat la moarte prin vot liber exprimat, scorul fiind, după majoritatea autorilor, de 281 pentru moartea filosofului, la 278 contra. Nu au existat sondaje de opinie, nici exit-poll-uri, au existat în schimb trei lideri politici care i-au vrut capul lui Sorcate, pe numele lor Meletos, Anytos și Lycon, indivizi foarte credibili din moment ce au câștigat democratic.
Democrația poate, după cum se vede, să ucidă și s-a întâmplat acest lucru cu cel mai mare filosof al antichității.
Iată de ce nu mor de drag după toate deciziile luate la vot și nici nu sunt ipocrit pentru a arăta câtă sfântă dreptate au masele. L-am citit pe Ortega y Gasset și, de atunci, am devenit cu atât mai suspicios vizavi de revolta mulțimilor de alegători. Mai mult, am ajuns să cred că lăsate de capul lor masele iau întotdeauna cele mai proaste decizii.
Cum se face, totuși, că democrația aduce la putere, uneori, chiar dacă foarte rar, persoane valoroase care lucrează bine pentru societate ? Ei bine, asta se întâmplă fie din pricina hazardului, fie pentru că acele persoane valoroase sunt și carismatice, fie deoarece masele au fost bine manipulate. Întâmplarea, farmecul personal sau minciuna, iată ceea ce ghidonează electoratul spre o anumită decizie, bună sau rea.
În cazul alegerilor de duminică, decisivă a fost manipularea, timp de ani de zile, prin televiziunile lui Dan Voiculescu. Aceste televiziuni au fost o școală a șabloanelor și a demagogiei, au generat o mișcare de gândire pe măsură, au determinat selecția cadrelor capabile să-și însușească și să repete prefabricatele electorale.
Adversarii USL au comis eroarea de a nu se bizui nici pe carismă, nici pe manipulare, au crezut că adevărul are, de la sine, forță electorală, că masele se orientează, simt, intuiesc și sunt înțelepte. Nimic mai fals, iar modul în care a fost pierdută de către PDL Primăria Rm. Vâlcea este un exemplu de sfântă naivitate electorală.
Primarul Romeo Rădulescu a considerat că dacă muncește, dacă nu fură, dacă se poartă elegant cu adversarii, dacă nu declară locuitorilor dragoste eternă,dacă nu face gesturi populiste și nu ține discursuri demagogice are toate șansele să fie ales. Când și-a lansat sloganul „Pentru normalitate”, am știut că acest om nu își cunoaște concetățenii, nu le știe limitele, nu le intuiește sărăcia culturală, gândirea rudimentară, spiritul de turmă.
Rădulescu a intrat într-un paradox, fiindcă pentru a rămâne la Primărie omul normal, acel om ar fi trebuie să se comporte anormal, adică să minte, să strige, să promită, să manipuleze. Un om normal cu comportament anormal, fie el chiar numai secvenţial, e o contradicţie în termeni.
Romeo Rădulescu trebuia să piardă, altminteri ar fi dat peste cap tot ceea ce cultura sociologică ne învaţă cu privire la mulţimile de alegători. Punând un diagnostic social greşit, fostul primar al Râmnicului – elegant, distins, normal din fire – a făcut pasul greşit şi astfel şi-a fracturat cariera.
Culmea este că şi după pierderea alegerilor omul pare a crede că nu a fost decât un accident, că, pe ansamblu, locuitorii Râmnicului sunt oameni stilaţi, profunzi, capabili să aprecieze apelul la normalitate.
Să mori de râs și nimic mai mult.

























Lasă un răspuns