Obişnuiam să le spun prietenilor într-o perioadă a mea mai fundamentalistă că arta modernă a generat un holocaust subtil, generând milioane de victime. Mă refeream la distrugerea unor oameni tineri care şi-au deturnat viaţa de la lucruri banale şi fireşti spre o creaţie literară sau plastică greu de catalogat drept artă sau non-artă, profitând de lipsa de criterii a modernismului, de libertatea perversă a postmodernismului, de sincretismul societăţii moderne. Aceşti tineri au presupus că au un statut fără să le fi fost acordat vreodată de cineva şi au jucat un rol pe care aproape nimeni nu l-a apreciat sau dorit. Alcoolul şi drogurile, familiile destrămate şi sărăcia, ratarea completă în sensul comun al termenului au fost consecinţele unei astfel de erori, iar cei care au făcut posibil acest fenomen s-au numit Joyce sau Becket, Eugen Ionesco sau Malevici, Tzara sau Urmuz, Butor sau Kafka şi toţi cei asemenea lor, dadaişti, suprarealişti, absurzi, existenţialişti, cu un cuvânt, moderni.

Am citit dintr-o răsuflare, zilele trecute, „Ortodoxia pentru postmodernişti” a lui Savatie Baştovoi (Editura Cathisma, Bucureşti, 2010)şi m-am văzut oarecum confirmat în opiniile mele mai vechi şi între timp mult schimbate, numai că dacă paiul din ochiul tău e mai greu de observat, bârna din ochiul călugărului Savatie mi s-a părut foarte lungă şi groasă. Scrie Savatie Baştovoi astfel:

„Toată istoria artei nu este decât o paradă a unor oameni complexaţi. O paradă a neputinţei”.(p.79)

Şi mai spune că:

„De aceea credinciosul nu poate fi artist”. (p.79)

Nu are rost să mai citez, nu îmi face mare plăcere.

Să reduci este întotdeauna tentant şi asigurator, nu cunosc un mai mare izvor de confort decât reducţionismul. În cazul acestui autor, palierul la care este redus totul, ca la un market cu „totul redus” pe rafturi, este cel scripturistic şi patristic. Raţionamentul este pe cât de simplu, pe atât de aparent zdrobitor: din moment ce Scriptura este suprema revelaţie, iar Sfinţii Părinţi sunt suprema înţelepciune, din clipa în care acceptăm că Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, nimic nu ne mai trebuie, totul e sminteală. S-ar înţelege, deşi autorul nu a spune, că Iisus este şi Frumosul absolut, alături de care orice artă este o degradare. În absoluta sa înţelepciune, Iisus nu a zis niciodată asta, nu s-a pronunţat asupra frumosului.

Totuşi, încă un citat ar lămuri mai bine lucrurile:

„După cum frumuseţea şi scumpetea aurului au devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe, nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără de vreun folos dacă nu ne duce la adevăr.”

Urmează o ameninţare pe faţă:

„Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar cu apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de apă vie”. (p.91)

Nu îmi plac ameninţările şi nu îmi aduc aminte ca Iisus să fi ameninţat vreodată.

Vreau să-i sugerez părintelui Baştovoi câteva teme de reflecţie. De pildă, cum ar arăta o lume de sfinţi, dacă nu cumva ar fi mult mai absurdă ca o lume de păcătoşi. Apoi, pe acelaşi principiu prin care este negată valoarea artei nu cumva ar putea fi negate toate celelalte comportamente umane în afara postului şi a rugăciunii, ceea ce ar însemna o reală expresie a urii faţă de om ?

Cred că în punctul de vedere al lui Savatie Baştovoi se camuflează o boală profesională, dacă pot să spun aşa despre condiţia călugărului. Practica liturghiei, a rugăciunii, a vieţii monahale poate conduce la asemenea „silicoze” idolatre, fiindcă despre idolatrie este vorba, în sensul sfântului Ioan Damaschin care ne spune să nu ne facem idoli nici din Sfânta Scriptură.

Liberul arbitru este un dar dumnezeiesc care nu poate fi restrâns de nicio ideologie, manifestarea lui concretă este tainică şi nu poate fi judecată conform principiului că doar Dumnezeu judecă la Judecata de Apoi.Liberul arbitru este un dar colectiv, mântuirea este un proces individual, aşa încât accept că orice mâzgălitură numită de autorul ei artă are dreptul ei la existenţă. Oricum, mântuirea nu se obţine prin creaţie, dar nici prin dialectică, aşa cum ne avertizează Sf. Ieronim.

Savatie Baştovoi pare că se inspiră din mult mai rezervata carte a lui Suzi Gablik „A eşuat modernismul”, apărută în 1984 şi editată de „Curtea Veche” acum trei ani. Merită citită.

De la o vreme, nu mai susţin că arta modernă şi postmodernă ar fi capabilă să provoace vreun holocaust, fie el şi subtil. Non-sensul, absurdul, urâtul chiar ne dau posibilitatea să ne exersăm încă o dată şi încă o dată funcţia iertării şi a iubirii faţă de autori. Să iubeşti frumosul înseamnă să îi iubeşti pe cei care te iubesc, să iubeşti întreaga artă înseamnă să îţi iubeşti chiar şi duşmanii.