Ziaristul vâlcean Traian Guminski a publicat o carte controversată intitulată ”25 de ani între gentlemani și prostituate”.

Titlul mă introduce, pe mine, cel puțin, în atmosfera șansonetei ”Milord” de Edith Piaf:

„Allez venez, Milord
Vous asseoir à ma table
Il fait si froid dehors
Ici, c’est confortable.”

Cartea este una de bârfe, dar vă atenţionez că această situaţie nu îi scade cu nimic valoarea literară. Madame de Sevigne, de pildă, a rămas celebră prin ”Scrisorile” sale bârfitoare despre nobilimea de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Tot pe atunci, Madame de la Fayette scria ”Prinţesa de Cleves”, tot cu bârfe. Peste Canalul Mânecii, la curtea lui Carol al II-lea, marele Samuel Pepys se ținea după fuste și consemna în jurnale tot felul de can-can-uri.

Toată problema constă în transformarea bârfei în literatură, ceea ce predecesorii invocați de mine aici reușesc, dar reușește cu brio și Traian Guminski.

Guminski este un scriitor, unul de moravuri, iar dacă s-ar lua în serios ar fi unul dintre cei mai buni.

Într-un județ numit Vâlcea, într-o epocă decandentă, primarii și consilierii, prefecții și președinții de consiliu județean, șefii de partid și jurnaliștii trăiesc într-o promiscuitate deplină, au amante pe care le plătesc din bani publici, se culcă cu jurnalistele. Majoritatea se îmbracă fără gust, miros urât, sunt niște scârbe de oameni. Vreo două ziariste fac carieră ca amante și își șantajează finanțatorii. Fiecare pagină a acestei cărți adaugă alte bube, mucegaiuri și noroaie, atmosfera este una de Sodomă și Gomoră, iar scriitorul păstrează textul la nivel literar cu mare dezinvoltură.

Sunt ecouri din ”Dicționarul onomastic” al lui Mircea Horia Simionescu, din ”Craii de Curtea Veche”, din Eugen Barbu sau din Fănuș Neagu cu ”Frumoșii nebuni ai marilor orașe”.

Ce vreau să zic este că Traian Guminski este un scriitor, unul infernal, de acord, dar scriitor. Este discutabil dacă anumite portrete străvezii trebuia să vadă lumina tiparului câtă vreme personajele umblă pe stradă, dar opțiunea ține de bravură, nu de literatură.

Unele pagini sunt de o mare duioșie mascată, dezvăluind un Guminski la limita tragicului.

Capitolele despre gentlemanii Eugen Neață și Romeo Iliescu creează contrastul necesar pentru capitolele cu cocote masculine și feminine.

Ca literatură, cartea e măreață în felul ei și va face istorie locală, fiind citită și peste zeci, chiar sute de ani. Nu e puțin lucru pentru un jurnalist care este, prin definiție, un istoric al clipei.

Se va mânca de molii hârtia gazetelor, se vor șterge site-urile de presă, actualele figuri politice vor fi de mult uitate dar cartea lui Traian Guminski va rămâne și va fi citibilă la nesfârșit.

După ce am descoperit în gazetarul Liviu Popescu un poet de talie europeană (nu exagerez) am fost fericit să văd că un alt scriitor la ziar are un nebănuit talent pentru proză. Se vor lua ei în serios ? Greu de crezut, fiindcă în presa de provincie se trăiește dur și nu rămân timp și stare de spirit pentru literatură.

Revenind la Traian Guminski, închei cu un citat:

“Eu i-am iubit pe proşti. Am vrut să îi cunosc. Am fost fascinat de proştii acestui judeţ, de proştii fără carte dar mai ales de proştii cu multe studii şi cu cariere impresionante. De parveniţii de aici, de oportunişti, de curve şi de jigodii, de hoţi şi de hackeri, de corupţi şi de coruptibili, de imorali şi de gogomani”.

Frumos, nu-i așa ?

Gheorghe Smeoreanu