Acum, e noaptea de luni spre marţi. De vineri, mă gândesc dacă trebuie ori nu să scriu acest articol. Sunt idei şi sentimente care nu pot fi puse pe hârtie şi cu sfială vă rog să mă lăsaţi să îl invoc pe Platon, care spunea că tot ceea ce a gândit mai profund şi mai înalt a rămas nescris.

Ce ar avea de a face Platon cu o mărturisire strict personală ? Răspund cu o întrebare: la ce bun Platon şi întreaga cultură dacă nu ne poate sluji, la momentul potrivit, în chestiuni personale ?

Ascultaţi, vă rog, ce spune David în Psalmul 103:

„Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;

Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;

Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.

Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.

Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.

Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.

Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca.”

Este o poezie despre cerbi şi iepuri, despre pui de lei, despre soare şi lună.

Închipuiţi-vă această poezie rostită de o fetiţă de zece ani, proaspătă la chip ca un înger, sub bolţile unei mari biserici. Închipuiţi-vă că această fetiţă are un glas limpede ca albastrul cerului, că modulaţiile vocii ei sunt nespus de juste, că privirea ei exprimă modestie copilărească, iar ţinuta ei vesteşte o femeie de o frumuseţe fără seamăn.

Cuvintele psalmului urcă până la Pantocrator şi apoi curg ca mierea pe lângă pereţii plini de sfinţi.

Tatăl acestei fetiţe sunt eu. Ea este potirul şi moştenirea mea.

Aceste rânduri nu vor să fie nici pedagogice, nici vanitoase. Ele spun povestea după-amiezei de vineri, 6 ianuarie, când am fost, pentru prima oară, să particip la o slujbă la lucrarea căreia ia parte şi copila mea.

Evi, fetiţa despre care vorbesc, merge la slujbă de la vârsta de un an, prin voia Domnului, fiindcă femeia care a ajutat la creşterea ei este nevastă de cântăreţ la strană. Aşa a fost să fie…

În urmă cu un an, en passant, Evi mi-a spus că a rugat-o „părintele” să-l ajute la vecernie.De unde să îl ştiu eu pe părintele acela… Am crezut că e o copilărie, dar vineri am înţeles despre ce lucru serios este vorba. Alături de copila mea, cea cu Psalmii şi Fericirile, cânta pe glasuri multe un călugăr de 90 de ani, iar preotul, din altar, îi lua în serios, în sacru aş putea spune, pe amândoi şi urma mersul slujbei.

Nu insist asupra acetor chestiuni, am vrut doar să dau un semn despre ce se mai întâmplă în viaţa mea. Fiindcă vorba aceea: Din nobil neam te tragi şi cugetul tău spre înaltul cerului va căuta.

I-am telefonat mamei ei şi i-am spus:

– Credeam amândoi că ştim totul despre fetiţa noastră. Iată, nu ştiam mai nimic…