Credeam că nu pot urî o carte, aşa cum nu pot să urăsc un om. Cum s-ar spune: iubeşte cărţile aproapelui tău ca pe cărţile tale. Problema ar fi să-ţi iubeşti cărţile, fiindcă oamenii nu se prea iubesc pe ei, cu toate că afirmă asta, iar cei care scriu cărţi nu şi le prea iubesc, deşi lasă o altă impresie.

În fine, nu despre asta este vorba, ci despre nenorocita carte a lui Michel Onfray intitulată “Prigoana plăcerilor” şi apărută de curând la „Humanitas”. Îl ştiţi pe Onfray, cel cu “O contraistorie a filosofiei”, cel cu “Amurgul unui idol”, titluri aşa cum îmi plac mie…

Haideţi să o iau pe scurtătură, altminteri nu veţi avea timp să citiţi. Teza din “Prigoana plăcerilor” este una veche dusă la extrem. Creştinismul asupreşte corpul, ceea ce poate să creeze, prin mecanisme psiho-somatice, boală şi nenorocire. Totul, zice Michel Onfray, se datorează impotentului de Pavel.”Handicapat sexual, frustrat din cauza acestui ghimpe în carne, Sfantul Pavel trebuie să renunţe la sex, la femei, la plăcerile cărnii, la senzualitate, la voluptate. Ca să-şi poată suporta beteşugul, hotărăşte să închidă acest capitol şi, voind să fie ca toată lumea, dar neputând să fie ca ceilalţi bărbaţi, le cere lor să renunţe la virilitate, ca să fie ca el. Sfântul Pavel vrea să-şi transforme beteşugul în calitate, să-şi sublimeze impotenţa transformându-o în putere, să convertească boala lui proprie în normă pentru toţi. Altfel spus, cum să-ţi suporţi nevroza personală nevrozând întreaga omenire, şi asta pentru veşnicie. Iar veşnicia e lungă…”

Ideea aceasta , precum toată cartea, este ca o broască râioasă. Onfray, admitând să e sincer, nu doar comercial, nu a înţeles nimic din “ Epistole” şi nu a trăit cu adevărat experienţe erotice semnificative. Să mă explic.

Erotismul nu poate fi libertinaj, fiindcă este, în primul rând, tensiune, dramă. Scriind “Corinteni doi”, Sfântul Apostol Pavel generează conflict între dorinţă şi conştiinţă, iar dacă este să fim cinstiţi, apostolul este un fel de garant al frumuseţii sexualităţii. E ca la societăţile de asigurări, care nu îşi doresc să mori fiindcă trebuie să achite poliţa, dar care nu îşi trimit un om să te ţină de mână când treci strada.

”Corinteni doi” nu se opune Kama Sutrei decât în măsura în care polul nord se opune polului sud ori 1 se opune lui 0, fara ca o relată să poată exista în absenţa celeilalte.

Mă rog, dacă e să judecăm astfel, îl putem ierta pe Onfray, fiindcă el se opune lui Pavel, punându-l încă o dată în valoare. Din păcate însă cartea e slabă, ca o vacă slabă căreia i se văd coastele. Iar Onfray nu e un antipod bun pentru Pavel, fiindcă nu e însuşi diavolul, adică nu e Nietzsche.

Ce să mai zic, iată că nu reuşesc să urăsc nici cartea asta…