A trecut – şi slavă domnului că s-a întâmplat aşa – îndelung aşteptata (doar de către unii, desigur!) campanie electorală pentru alegerile locale (primari, consilieri locali şi judeţeni). A planat lin, precum o boare pe deasupra… unei luni din existenţa noastră. Şi… s-a dus! Ducă-i-se numele pe pustii! A fost cea mai ternă, cea mai incoloră şi inodoră campanie. Oricum, mai „curată” decât toate cele care au precedat-o. Fie ele campanii pentru alegeri locale, parlamentare sau prezidenţiale. O campanie fără „sare şi piper”, deoarece a crescut numărul celor care au devenit imuni la promisiuni deşarte.

Numărul celor care – nu dintr-un exces de democraţie sau dintr-o încredere oarbă în marşul triumfal (şi fără ei) al stării de plenitudine şi de bine – au realizat că, într-o campanie electorală, aproape totul este deşertăciune! Şi că numele de botez ale acestei stări sunt minciuna, înşelătoria, furtul în amiaza şi la drumul mare. Oameni care au optat (cu bună ştiinţă) pentru varianta de a nu se prezenta la scutin. Boicotându-l deliberat, ca un strigăt în deşert. A fost mai mult un tur de pantaloni rupţi, decât un tur de forţă al unor partide şi al unor candidaţi. Pentru nişte partide – mai vechi sau mai noi – speriate de fantome, vlăguite de greutatea scheletelor din şifoniere şi de cea a ghiulelelor (a se citi dosare instrumentate de parchtele anticorupţie, sau aflate pe rolul instanţelor de judecată) care le atârnau de gât sau de picioare.

O campanie în care s-a jucat după alte reguli, parcă mai restrictive. În care noua legislaţie electorală a limitat drastic posibilitatea utilizării banilor negri. Şi, cel puţin din punctul ăsta de vedere, a fost mai bine: mai puţină gălăgie, parcă mai puţini bani aruncaţi în vânt (pentru a fi ulterior recuperaţi de către marele şi „merituosul” învingător, prin sifonarea banului public). A fost o campanie care i-a avantajat pe cei mici (nu foarte mici), asigurându-le o mai mare vizibilitate. Un scrutin la care s-a urmărit să se mai taie din braţele caracatiţei corupţiei naţionale, asigurându-se chivernisirea resursei financiare.

Şi totuşi, se impun câteva impresii la cald, produse de abia încheiata campanie electorală. Unele fiind valabile pentru partide (sau independenţi), altele fiind posibile învăţăminte pentru un electorat uşor debusolat. Prezent sau absent de la scrutin. Partidele s-au străduit să ne convingă cum c-au aruncat în luptă tot ce au avut ele mai bun şi nu ne-au convins, deoarece: – au montat scenete cu un text slab, ca de brigadă artistică din vremurile revolute, fără dezbateri politice reale (la care, principalii contracandidaţi fugeau unii de alţii precum Ucigă-l toaca de tămâie)! – s-au duelat în lozinci jenante, fără niciun suport în realităţile social-economice ale zonei, despre care se străduiau să ne convingă că deţin cheia dezvoltării ei miraculoase; – nu s-au abordat teme de real interes local/regional, precum: descentralizarea, necesitatea obiectivă a înfăptuirii reorganizării administrativ- teritoriale a statului (pentru a se putea constitui resursele locale care să permită autosusţinerea financiară a proiectelor viitoarelor entităţi teritoriale), dezvoltarea economică armonioasă asigurătoare de resurse proprii etc.; – faptul că PNL-ul a pierdut capitala într-un mod atât de ruşinos (primăria generală şi cele 6 primării de sector), nu este de bun augur pentru viitoarea sa campanie pentru alegerile parlamentare.

Duminică seara, liderii naţionali ai partidului s-au ferit să dea ochii cu opinia publică, sacrificându-l pe pionul… Pierdoiu! Ieri, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, bicefalii autonumiţi şi-au scos în public ideile triumfaliste, declarând cu aplomb că rezultatele obţinute de partid sunt cele mai bune de la revoluţie încoace! – partidele s-au ferit să vorbeasă despre doctrine şi ideologii, ca şi cum nu despre asta ar fi vorba în justificarea legală a existenţei lor. Şi-au preluat reciproc mesaje, puncte programatice, recurgând la promisiuni electorale iluzorii, năucind încă o dată un electorat care a constatat indignat că nu i se mai dă nimic material/concret în schimbul mult râvnitului său vot! – unii au crezut că electoratul trebuie să-i voteze doar pentru faptul că (încă!) există! Este cazul PNL, dar nu numai. Un asemenea comportament de primadone sfioase au dovedit şi partiduleţele recent înfiinţate, care au primit în plină figură salvele de la propriul lor botez electoral; entităţi care şi-au anulat din start orice şansă prin prestaţiile jenante ale unor „lideri” de carnaval al tristelor figuri! – dreapta nu s-a poziţionat corect în raport cu adversarul său tradiţional, PSD-ul.

O bună parte a pasivului electoral al liberalilor, aici îşi are originea; electoratul dur – de dreapta – nu s-a regăsit într-un asemenea mesaj anti PSD, migrând spre candidaţii care-i păreau a fi mai bine poziţionaţi prin mesaj, în raport cu o stângă nereformată, plină de pocinoage şi figuri penale; este cazul tinerilor corporatişti, al persoanelor cu studii superioare etc., care i-au lăsat cu ochii-n ploaie pe Alinutza şi buldogul ei! – dreapta nu a reuşit să explice suficient de clar faptul că politica presupune nu doar prăduirea până la epuizare a resurselor ci, în primul rând, producerea lor de către partidele de dreapta (prin politici economice şi impozite permisive, printr-o legislaţie a muncii mai restrictivă etc.), pentru a face ulterior posibilă o distribuire socială mai echitabilă a acestora de către partidele de stânga.

Că echitatea socială nu înseamnă să înmulţeşti continuu numărul asistaţilor sociali, transformaţi în cohortele lor pretoriene de către federaţiile teritoriale ale unor (re)aleşi locali, grupaţi în jurul unor primari-frână în calea descentralizării administrative a statului! – la rezultatul electoral al dreptei a contribuit şi bulversarea activului propriului partid de mult prea desele şi recentele „alianţe” dintre inamicii naturali ai anilor din urmă, realizate conjunctural şi desfiinţate cu aceeaşi viteză: – în 2009 – PDL+PSD=LOVE (pentru vreo 9 luni, până-n campania pentru prezidenţiale); – în 2011/2014 – PNL+PSD=LOVE mare… USL (jos guvernul BOC, apoi MRU, jos Băsescu, succes deplin în alegeri şi… cam gata!); – în 2014-2015 – PNL+PDL=LOVE şi fuziune nefinalizată până astăzi, anti… spurcăciune! – după campania câştigată de către K. W. Iohannis (mai ales prin utilizarea mijloacelor electronice de socializare), pomanagii electorali au crezut că internetul o să-i scoată la liman!

Au realizat prea târziu că Facebook-ul şi-a cam epuizat capacitatea de creştere şi că, de data asta, oamenii îi aşteptau degeaba la uşă! – PNL, USB, ALDE, PMP, M10, PRU etc. au aglomerat banda îngustă din dreapta spectrului politic, disputându-şi un electorat încă buimăcit şi neeliberat din colţii diferitelor crize care l-au hărtănit în anii din urmă; – banda stângă a fost mai liberă, alături de marele vehicul electoral al PSD trăgând să moar… să ajungă la liman PSRO-ul lui Mircea Goană şi… cam atât! – prezenţa unor (pseudo)independenţi nu a schimbat cu nimic datele din vreme cunoscute ale problemei. Ar fi cazul ca toţi nemulţumiţii şi rejectaţii politic să înţeleagă faptul că şi alegerile locale sunt tot unele de partid, care presupun constituirea şi menţinerea unor majorităţi viabile şi fidele.

Un „independent” nu-şi poate impune decât prin şantaj (nu prin negociere) realizarea unor puncte din programul lui! – partidele noi (de dreapta sau de stânga) nu au reuşit să capaciteze un electorat dependent existenţial de relaţia baronială cu jupânii lui locali; – dreapta naţionalistă – cu dacismul şi ţepeşismul ei desuet – în configurarea sa actuală, Partidul România Unită, nu s-a coagulat în jurul „bardului” Bogdan Diaconu (cu toată teama care i-a încercat pe mulţi din partidele tradiţionale că, aşa cum se întâmplă pe la alţii prin Europa, s-ar putea să le tragă preşul!); – partidul antisistem politic tradiţional (care a preluat din mesajele şi oamenii M10 şi din nemulţumiţii altor construcţii politice periferice) – USB – a cauţionat majoritatea electoratului liberal anti PSD din capitală, existând perspectiva ca transformarea acesteia în „Uniunea Salvaţi România” să reducă aria de acoperire a liberalismului de sorginte interbelică; – PSD-ul, aflat în recluziune voită după părăsirea puterii, ca urmare a accidentului de la Clubul #Colectiv, şi-a orientat punctual acţiunile spre fiefurile sale tradiţionale (unde şi-a consolidat poziţia de lider incontestabil), profitând şi de gafele impardonabile ale unui PNL care nu şi-a desemnat conducerile monocefale locale şi centrală. Iar faptul că „Dama şi Buldogul” se împopoţonează cu o victorie de panoplie – „am crescut de la 750 la peste 1.000 de primari”, încercând să transforme un semieşec ruşinos într-o mare victorie, nu este de bun augur pentru alegerile parlamentare de la toamnă.

Electoratul are şi el de învăţat câte ceva, nu numai de tras ponoase ca urmare a unor promisiuni mincinoase făcute în acest scrutin electoral: – o primă concluzie ar fi cea privind necesitatea modificării cu grăbire a legislaţiei electorale, pentru a asigura desfăşurarea alegerilor locale în două tururi, cel puţin pentru a permite obţinerea unei susţineri populare/majoritare a celor aleşi; – sporovăiala despre „proiecte” şi planuri grandioase, croite doar „din cuţite şi pahară”, a fost atât de lipsită de credibilitate, încât catindaţii nu au reuşit să convingă o bună parte a electoratului care, considerându-se nereprezentat, nu a participat la vot; – corupţia endemică – expusă public în anii din urmă – a determinat atitudinea retractilă a unei bune părţi a electoratului; – orice sondaj sociologic dovedeşte că PSD-ul a fost urmat – ca şi până acum – de persoanele vârstnice (inclusiv dintre cei cu studii superioare, trecute de primele două-trei tinereţi), bugetari sfioşi, de cei cu studii medii (cel mult 10 clase), majoritatea reprezentând-o femeile; pe când PNL-ul şi-a recrutat electoratul din rândul din ce în ce mai inconsistentei clase de mijloc; pe care, teoretic, şi l-a disputat cu alţii! – electorul de rând, vâlceanul în speţă, indiferent de statutul său social, pare a fi frate cu… corupţia! Prin votul său, alegătorul captiv admite că „acela care a furat (ieri, alaltăieri) un ou, nu o să fure (mâine, poimâine) taurul municipal!” Şi-i dă votul, dintr-o lehamite vecină cu respingerea obligaţiei de a face şi el ceva pentru… el!

Aşteptând ca să-l vindece de… gută, singurul ofertant trecut pe la mititica! – astfel că, nu întâmplător, confuzia voită pe care o fac unii între corupţie şi gradul diferit de vinovăţie al furului prins (conform principiului popular că „a furat, maică, dar ne-a şi făcut!”), ne alătură acelor localităţi ai căror locuitori au votat precum vâlcenii, plasându-ne astfel în coada unui clasament al luptei anticorupţie! Dacă adăugăm şi „mândria” multor semeni de-ai noştri de a locui în Hackerville, avem suficiente motive ca să ne regăsim în atenţia opiniei publice internaţionale pentru „curajul” de a alege aşa cum am ales; – printr-un mesaj direct şi agresiv, prin repetabilitatea unor coduri, Mircia Gutău a atras spre el o bună parte a electoratului tradiţional, captiv al PSD, votanţi dependenţi de redistribuiri (persoane trecute de 60 de ani, bugetari retractili etc.); – e greu de înţeles cum toţi pudibonzii condamnă şi urmăresc până la extincţia fizică – nu doar profesională – persoana care, în exercitarea atribuţiilor sale, ridică glasul la un copil, dar votează cu ambele mâini pe cei care i-au „uşurat” de banii din care se mai putea repara o bancă, monta o chiuvetă, cumpăra material didactic într-o şcoală; sau se putea majora alocaţia de hrană, achiziţiona materiale sanitare într-un spital. Toate cele de mai sus se constituie în suficiente motive pentru ca oamenii să nu mai creadă în promisiuni deşarte atâta timp cât, aceiaşi politicieni de mucava, nu au făcut mai nimic în 26 de ani de joacă de-a administraţia publică locală.

A vorbi ex cathedra despre şcoli şi spitale moderne (cât timp cele care mai sunt stau să cadă), despre atragerea de capital/fonduri europene şi crearea de zone industriale (cât timp toată lumea vede că tot ce s-a moştenit din regimul comunist se demantelează cu furie şi frenezie, fără a se pune mai nimic în loc), despre frumuseţea fără seamăn a meleagurilor noastre şi iminentul aflux de turişti care stau să vină (în afara babelor îmbrobodite, aflate în post şi pelerinaj ecumenic permanent), constituie timp pierdut! Iremediabil şi fără efecte electorale evidente. S-a bătut atât de multă monedă calpă pe asemenea teme încât, chiar dacă ne-ar coloniza extratereştrii, nu am realiza ce s-a întâmplat cu noi! Cum nu s-a dovedit a fi util electoral nici să bodogăneşti consecvent, ca o moară stricată, despre cât de corect şi cinstit eşti tu şi cât de puşlamale sunt ceilalţi.

Politica, precum istoria, nu operează cu unităţi contrafactuale, ci cu date exacte. Doar ele, interpretate corect, pot permite adoptarea unor atitudini prospective. Ceea ce, în ce priveşte politicianismul dâmboviţean, nu se prea întâmplă.

Cum vorba multă strică, să-i spunem primarului ales al municipiului: – La treabă, că se sufocă oraşul sub gunoaie!

TIBERIU M. PANĂ