Motto:„Dacă oamenii tratează situaţiile imaginare ca fiind reale, acestea vor fi dureros de reale în ceea 

ce priveşte consecinţele” – William Isaac Thomas (1863-1947)

Dacă în prima parte a articolului [1] ne-am referit la apariţia islamului, la sciziunea şiiţi/suniţi şi consecinţele acestei realităţi istorice pentru lumea în care trăim, în acest episod ne vom îndrepta atenţia spre asemănările/deosebirile dintre cele două mari ramuri ale islamismului şi spre consecinţele acestora pentru situaţia „fierbinte” din Orientul Mijlociu. Şi nu numai.

Islamul [2], care se prezintă drept mesajul lui Alah revelat profetului Mohamed prin mijlocirea arhanghelului Gavril, a apărut la Mecca, în Arabia, la începutul sec. VII d. Hr., fiind ultima dintre marile religii monoteiste.
De la Medina (unde s-a stabilit în anul 622), profetul Mohamed a decretat războiul sfânt pentru răspândirea credinţei în Allah şi în profetul său, adică în el însuşi. Arabii, animaţi de spiritul războinic al noii religii, au răspândit-o în Siria, Persia, Egipt, nordul Africii şi, mai târziu, în Spania şi în sudul Franţei, unde au fost înfrânţi de Carol cel Mare. În răsărit, ajutat şi de împrejurări politice prielnice, Islamul s-a extins în Asia, dar şi în Europa orientală, distrugând Imperiul Bizantin. Astăzi numără circa 1,6 miliarde de adepţi (dintre care doar o pătrime mai sunt arabi).

CE ÎI DIFERENŢIAZĂ PE ŞIIŢI DE SUNIŢI

Între suniţi şi şiiţi există elemente religioase comune, dar şi importante deosebiri.
Musulmanii au în comun numeroase credinţe şi practici, în special cei cinci stâlpi ai islamului: Mărturisirea de credinţă (Shahada – „Allah e singurul Dumnezeu, iar Mohamed este profetul Lui”), Rugăciunea canonică (Salat), Milostenia (Zakat) [3], Postul din luna Ramadan (Sawn), Pelerinajul la Mecca (Haj).

Aceste cinci dogme reprezintă cadrul ascultării pentru musulmani, deoarece intrarea unui musulman în paradis depinde de ascultarea de acești cinci „stâlpi”.
Începută ca o separare politică, segregarea dintre musulmanii şiiţi şi cei suniţi a dus la diferenţe religioase şi teologice. Cu trecerea timpului, deosebirile dintre cele două ramuri ale islamului au crescut.

Iată doar câteva exemple:
În timp ce creştinii aşteaptă a doua venire a lui Iisus, iar evreii îl aşteaptă pe Mesia, musulmanii îl aşteaptă pe cel de al 12-lea imam, Mohamed al-Mahdi, „Imamul Ascuns”.

Şiiţii şi suniţii au opinii diferite în legătură cu identitatea lui Mahdi (Cel îndrumat), mântuitorul musulman care urmează să vină. Acesta mai este numit de către şiiţi Sahib Al-Zaman (Domnul veacului) sau al-Muntadhar (Cel aşteptat). Şiiţii cred că Mahdi (al 12-lea succesor al lui Allah), dispărut în secolul al IX-lea, va reveni pe pământ pentru a instaura pacea şi dreptatea odată cu judecata de apoi. Mesianismul lor are reminiscenţe iudaice. Conform doctrinei musulmane, „venirea lui Mahdi va fi precedată de un haos cosmic, de război, de ciume şi de mari vărsări de sânge”.

 

După ce-l va răpune pe Masih-ad-Dajjal („cel rău”, „cel cu un ochi”), Anticristul musulman, lumea întreagă se va supune Islamului. După victoria lui Mahdi va fi o înviere generală a morţilor, după care va fi şi judecata. Acest lider „fără de păcat” va instaura un imperiu islamic al păcii. Musulmanii sunt încredintaţi că viitorul constă într-un paradis pentru cei care cred şi o pedeapsă eternă pentru cei care nu au crezut. Musulmanii şiiţi au aşteptări mai mari şi mai intense decât suniţii cu privire la sfârşitul timpurilor.

Suniţii şi şiiţii îşi dispută şi interpretarea mai multor pasaje importante din Coran şi din Hadith. Coranul este cartea sfântă a islamului – reprezentând cuvântul lui Allah – în timp ce Hadith reprezintă învăţăturile şi tradiţiile moştenite de la Mohamed încoace – fără inspiraţie divină, dar foarte importante.

Şiiţii îl consideră pe Ali drept primul succesor al profetului. Islamul şiit are o structură clericală strict ierarhizată, cu lideri religioşi care ocupă diferite ranguri (imam, ayatollah). Musulmanii şiiţi îl menţionează pe Ali în mărturisirea de credinţă (shahada). Au zile de sărbătoare şi de doliu diferite de suniţi, bazate pe respectul acordat familiei profetului.

Una dintre cele mai importante comemorări pentru musulmanii şiiţi este a zecea zi a lunii sfinte Muharram (prima lună în calendarul islamic). Musulmanii şiiţi celebrează data morţii lui Husein ibn Ali, fiul lui Ali şi nepotul profetului Mohamed. Această zi de doliu, de „căinţă colectivă prin plânsete şi autoflagelare” numită Ashoura, este criticată de suniţi, care nu o sărbătoresc.

Ostilitatea dintre musulmanii suniţi (87-90% din lumea islamistă) şi şiiţi (ceva mai mult de 10%), reflectată în războaie periodice, are la bază atât prejudecăţi istorice cât şi deosebiri politice şi doctrinare. Aşa ne explicăm de ce jihadiştii omoară civili în Irak, sau de ce miliţiile alawite (şiite) dau dovadă de cruzime împotriva populaţiei civile rebele (sunite) din Siria.

Doctrinar, pentru suniţi totul se rezumă la Coran, care nu este doar o învăţătură morală, nu numai un cod religios întemeietor al credinţei, ci şi unul juridic, care reglementează „întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, până la ocupaţia zilnică” (Coranul, Introducere).

Suniţii, care sunt iconoclaşti radicali, detestă orice reprezentare a divinităţii, precum şi ideea de mediere între om şi Allah. Şiiţii cred în puterea de intermediari a sfinţilor lor, pe care îi venerează în sanctuare.

Pentru gândirea şiită, liderul religios este şi conducător politic. Ayatolahul Ruhollah Musavi Khomeini (1902-1989) reprezintă modelul lor ideal de lider politic şi religios. Încă de la începuturi, suniţii au respectat o anumită separaţie între perenitatea puterii spirituale şi vremelnicia puterii politice.

Şiiţii cred în necesitatea existenţei clerului – mollahii şi ayatollahii – care sunt conducătorii spirituali ai comunităţii. Suniţii resping clerul ca principiu al autorităţii religioase; ei nu cred decât în relaţia directă a credinciosului musulman cu Allah şi în interpretarea personală a Coranului. Suniţii susţin ca adevărurile pot fi cunoscute numai prin revelaţie.

Având drept substrat istoric asemenea deosebiri politico-religioase, violenţa dintre şiiţi şi suniţi continuă să fie deosebit de sângeroasă în Irak, Yemen şi Siria, manifestându-se şi în Pakistan, Bahrain, Arabia Saudită, Iran şi Liban.

Războiul sfânt (jihadul) era o obligaţie a adepţilor acestei credinţe, mulţi musulmani considerând că este datoria lor să ucidă pe cei care nu adoptă „credinţa adevărată”.

Pregătirea venirii lui Mahdi se face de jihadişti, care cred că luptă pentru Allah în războiul zilelor din urmă dintre musulmani şi infideli, prin victoria mondială a islamului urmărind să-şi asigure răsplata în Paradis.

Steagul arborat de „pregătitorii lui Mahdi” și în particular de ISIS (Islamic State of Irak and Siria) este negru având shahada (jurământul de credinţă faţă de islam) scris cu alb. În gândirea islamică, apariția unei armate cu steaguri negre prevestește venirea lui Mahdi. Tradiția musulmană consideră că începutul erei islamice se va produce la scurt timp după trecerea anului musulman 1400. Conform calendarului islamic (care are 354 zile pe an, iar socotirea anilor se face începând cu anul 622 d. Hr.), suntem prin anul 1436. Care, conform unui proverb islamic din Hadith, reprezintă momentul venirii lui Mahdi: „numără două sau trei decenii după 1400 Hijri. Atunci va veni Mahdi.”

Despre ISIS mai trebuie spus că urmează islamul sunit wahabit, promovând un militantism extremist. Adepţii DAESH (Statul Islamic din Irak şi Levant) se consideră îndreptăţiţi să răspândească această credinţă originară în islam, urmărind ca prin extinderea Califatului să desfiinţeze orice altă formă de organizare care nu respectă credinţa islamică pură.

Această atitudine exclusivistă presupune şi o atitudine de respingere a şiiţilor. Insurgenţii ISIL consideră că şiiţii sunt apostaţi şi trebuie să moară pentru a se obţine puritatea Islamului.

DISTRIBUIREA ROLURILOR ÎN „PIESA” INTERNAŢIONALĂ

Execuţia şeicului şiit de către regimul saudit pune într-o poziţie dificilă aliaţii occidentali ai Arabiei. În primul rând Statele Unite şi Franţa, într-un moment în care a fost relansată dezbaterea referitoare la alianţa acestor state cu o monarhie saudită care manifestă prea puţin respect faţă de drepturile omului.
Una din „cheile” care poate asigura (sau rupe!) echilibrul relaţiilor dintre cele două puteri regionale este Irakul. În calitate de apărător al şiiţilor, Iranul sprjină guvernul şiit irakian în lupta împotriva organizaţiei fundamentaliste sunite ISIS.

Teama că militanţii islamişti ISIS ar fi putut prelua puterea în Irak a făcut posibilă stabilirea unor contacte diplomatice între Washington şi Teheran, deşi SUA şi Iranul încă nu recunosc această stare de fapt.
Ca urmare a creşterii influenţei Iranului în regiune, Arabia-Saudită şi alte state sunite din zona Golfului Persic se tem de constituirea unei bloc şiit compact, format din Iran, Irak şi Siria, care să includă şi organizaţia Hezbollah [4] din Liban.

Deşi războiul civil din Siria, susţinut logistic de către aceiaşi interpuşi (Iran şi Arabia Saudită), a fost relativ echilibrat, recenta intervenţie a Rusiei a înclinat balanţa în favoarea Iranului şi a regimului preşedintelui sirian Assad.

În Siria, de mai mulţi ani, minoritatea șiită s-a aflat la putere. De aceea, Iranul îl sprijină pe actualul președinte sirian , care este alawit [5], o grupare din cadrul şiismului.

Chiar dacă Rusia şi Iran nu urmăresc (decât declarativ) ca Bashar Al-Assad să rămână la conducere în urma unui proces de tranziţie, pentru fiecare din cele două puteri este important ca în Siria să existe în continuare o conducere aliată, fiind exclus ca un astfel de regim să fie unul islamist sunit, controlat de Arabia Saudită.

Pentru saudiţi problema este că nici coaliţia internaţională (care acţionează sub coordonarea SUA) nu doreşte ca, după Bashar, Siria să se aleagă cu o conducere islamistă.

Tensiunile dintre Iran şi Arabia Saudită, acutizate la începutul acestui an, riscă să pună în pericol procesul de pace din Siria [6] şi negocierile privind o tranziţie politică paşnică, programate să înceapă la 25 ianuarie a. c. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din regiune, va fi şi mai greu ca taberele implicate în conflictul sirian (susţinute de Iran şi de Arabia Saudită) să se aşeze la aceeaşi masă, cu intenţia sinceră de a ajunge la o soluţie de compromis.

Nu este greu de înţeles că pentru asemenea oameni (şi comanditarii lor), care se omoară între ei pentru islam, niciun risc nu este prea mare pentru a face acelaşi lucru şi cu alţii. Atentatele barbare din Franţa, înfăptuite anul trecut de terorişti islamişti (pe 7 ianuarie, în redacţia revistei satirice Charlie Hebdo, unde au fost ucişi 12 oameni; în 13 noiembrie, în mai multe locaţii din Paris – prin atacuri armate, atentate cu bombă şi o luare de ostatici, produse în restaurantul Le Petit Cambodge, pe terasa restaurantului italian La Casa Nostra, în cafeneaua Comptoir Voltaire, în teatrul Bataclan – fiind ucise 132 de persoane), au dovedit-o cu vârf şi îndesat. Pentru unii decidenţi politici este din ce în ce mai evident faptul că Europa a devenit o ţintă în războiul „asimetric” iniţiat şi purtat de islamiştii extremişti prin intermediul teroriştilor. Care sunt recrutaţi dintre islamiştii nativi din statele vest-europene sau din rândul „masei” de manevră, reprezentată de imigranţii musulmani (numai în 2015 au afluit în Europa peste 1,2 milioane de magrebieni şi alţi africani, sirieni, afgani, irakieni, pakistanezi etc), prin intermediul cărora se netezeşte calea treptatei islamizări a statelor europene, percepute ca fiind slăbite de crize şi incapabile să opună o rezistenţă eficientă.

Stare de fapt la care, pe lângă „permeabilitatea” frontierelor unor state din flancul sudic al Uniunii în faţa valului de imigranţi musulmani, au contribuit şi reacţiile excesive, de controlare şi reprimare a „islamofobiei”. Pentru că – vezi, Doamne – nu dă bine PC (politically correct)! Măsuri care – aşa cum au dovedit-o recentele alegeri din Franţa – s-ar putea să aibă efecte contrare celor scontate de către iniţiatorii lor. Punându-i într-o situaţie din care – aşa cum se va întâmpla cu Angela Merkel – nu vor mai avea nicio ieşire de bun simţ.

„Cheia” pierdută a acestei probleme fără soluţie o reprezintă găsirea unei drepte măsuri între păstrarea valorilor democratice specifice civilizaţiei europene şi integrarea musmanilor în această comunitate de valori, pe care, aşa cum au dovedit-o faptele de până acum – prea mulţi dintre ei – refuză să le adopte!

Nu este exclus ca noua criză iraniano-saudită (de fapt, şiito-sunită), pe lângă „războaiele prin procură” dintre cele două state (în special cele din Siria şi Yemen) să genereze şi alte consecinţe. Dintre care unele, precum creşterea preţului petrolului, scăderea preţului acţiunilor la burse importante (numai acţiunile americane au pierdut 1,36 trilioane de dolari din valoarea lor în săptămâna aceasta!) etc., reprezintă doar vârful unui aisberg economico-financiar.

 

După acest periplu prin istoria de ieri şi de astăzi a islamului, ne vom întoarce la Europa şi la problemele produse de valul de imigranţi musulmani care este cât pe-aci să o… „inunde”. Pentru că, numai în prima săptămână din acest an, i-au mai forţat porţile peste… 20.000 de nou veniţi!
______________________________________________________________
[1] http://www.criterii.ro/index.php/en/national/15299-detalii-groaznice-despre-musulmani-suniti-si-siiti-i
[2] Islam este un cuvânt arab, care – printre altele – înseamnă: pace, salut, ascultare, loialitate, credinţă, supunere faţă de voia Creatorului.
[3] „Milosteniile din danie sunt numai pentru săraci, pentru sărmani, pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi se adună – întru credinţă – pentru slobozirea robilor, pentru cei îndatoraţi greu, pentru calea lui Allah şi pentru călătorul aflat pe drum” (Coran).
[4] Hezbollah (în traducere „Partidul lui Dumnezeu”) este o organizaţie politică şi paramilitară slamică şiită din Liban, susţinută financiar de Iran, Siria şi de alţi donatori. Hezbollah este implicată în războiul civil din Siria, susţinând forţele preşedintelui sirian Bashar al-Assad. Gruparea invocă drept motiv al implicării sale în Siria teama că jihadiştii ar putea să atace sate şiite şi creştine din Liban. Aripa militară a acesteia figurează pe lista organizaţiilor teroriste.
[5] Alawiţii sunt derivaţi din şiism, deşi unii adepţi nu se consideră musulmani. Alawiţii există mai ales în Siria şi Liban. Familia Assad, care a condus Siria incepând din anul 1971, este alawită. Alawiţii, care interpretează stâlpii Islamului simbolic şi nu aplicat, au sărbători atât creştine cât şi islamice. Se cunosc puţine lucruri despre ei, deoarece multe dintre practici sunt secrete.
[6] De la declanşarea conflictului în anul 2011, războiul civil din Siria a făcut peste 260.000 de morţi, victimele fiind în majoritate combatanţi. Numai în anul 2015 au murit 55.219 de persoane, între care 13.249 civili (printre care s-au aflat şi 2.574 de copii), în timp ce în anul 2014 violenţele din Siria s-au soldat cu 76.021 de morţi.

Majoritatea persoanelor ucise anul trecut au fost luptători, între care 7.798 de rebeli şi peste 16.000 de jihadişti ai Statului Islamic (SI), ai Frontului Al-Nusra – ramura siriană a Al-Qaida – membri ai unor miliţii care luptă împotriva lui Bashar al-Assad. In total, în 2015 au fost ucise 17.686 de persoane din rândurile regimului sirian, între care peste 8.800 soldaţi ai armatei, peste 7.000 de membri ai miliţiilor pro-Assad şi 378 de membri ai mişcării şiite libaneze Hezbollah.

---

Tiberiu M. Pană