Până la mijlocul secolului al XIX-lea Japonia a practicat o politică de izolare, stabilind contacte sporadice cu alte ţări. 

În 1853, în Golful oraşului Edo (Tokyo) a ancorat o flotă militară americană (formată din patru nave) comandată de Matthew C. Perry. Acesta avea misiunea de a remite o scrisoare din partea președintelui S.U.A., prin care americanii cereau autorităților nipone să îşi „deschidă granițele” pentru a facilita schimburile comerciale bilaterale; în caz contrar, comandorul avea mandat să utilizeze forța pentru a-şi impune cerinţele ultimative.

În anul următor Japonia a acceptat cererile americane; ulterior şi alte state (precum Anglia, Rusia, Olanda, Franța și Prusia) au urmat modelul american.

Deschiderea granițelor, intensificarea legăturilor cu exteriorul au produs importante schimbări sociale și economice în arhipelagul nipon. Cu toate că au început să se dezvolte anumite activităţi industriale, avantajele economice obţinute favorizau doar unele categorii sociale, astfel că adversarii autorității shogunale s-au folosit de nemulțumirile și frământările sociale pentru a-l înlătura pe shogun și a reda întreaga autoritate împăratului. La 3 ianuarie 1868, împăratul Mutsushito a preluat puterea, a abolit regimul shogunatului și a instaurat era Meiji („guvernarea luminată”), inaugurând o perioadă de reforme profunde în urma cărora, după doar trei decenii, Japonia a devenit un stat capitalist modern.

Începea un capitol nou în istoria Japoniei, care a adus importante schimbări în plan politic (prin desfiinţarea privilegiilor feudale, apariția partidelor politice, transformarea monarhului în suveran al statului, autoritatea lui extinzându-se asupra întregului teritoriu național etc.), dar şi în plan militar, economic şi social. Japonia a început să ia de la civilizaţia occidentală tot ce considera că-i poate fi util (sistemul economic capitalist, tehnica industrială și militară etc.), dar și-a păstrat nealterate tradițiile și obiceiurile multiseculare.

Această atitudine conservatoare şi extrem de selectivă faţă de valorile spirituale ale celorlalte state şi culturi se observă pregnant în poziţia autorităţilor nipone faţă de practicanţii religiei musulmane. Aşa cum o dovedesc realităţile nipone ale zilelor noastre, Japonia este ţara (în) care: a) nu acordă cetăţenie musulmanilor; b) nu acordă rezidenţă permanentă pentru musulmani; c) există interdicţii pentru propagarea Islamului; d) în Universităţi nu se predă araba sau orice limbaj islamic; e) nu se importă „Coranul”; f) conform datelor publicate de guvernul japonez, viza de rezidenţă temporară a fost dată pentru numai două sute de mii de musulmani. Aceşti musulmani practicau ritualurile religioase în casele lor; g) are un număr neglijabil de ambasade ale ţărilor islamice; h) locuitorii nu sunt atraşi de religia islamică; i) rezidenţii musulmani care locuiesc în Japonia sunt angajaţi ai companiilor străine; j) vizele de lucru nu sunt acordate pentru medici musulmani, ingineri sau manageri, trimiși de companiile străine; k) musulmanii nu pot aplica pentru un loc de muncă în companiile japoneze; l) se consideră că musulmanii sunt fundamentalişti, nemanifestând interes pentru adaptarea la realităţile altor culturi/civilizaţii; m) musulmanii nu pot închiria case în arhipelag; n) dacă un japonez află că un vecin al său este musulman, tot cartierul rămâne în alertă; o) nimeni nu poate iniţia o celulă islamică sau „Madarsa” arabă; p) nu se aplică legea islamică (Sharia); q) în cazul în care o femeie japoneză se căsătoreşte cu un musulman, atunci ea este considerată proscrisă.

Toate acestea se întâmplă într-o ţară în care majoritatea locuitorilor are o viziune neutră asupra religiei şi aproape fiecare practică mai multe culte în timpul vieţii. Unde, din ce în ce mai mulţi tineri studioşi se declară ca fiind atei sau agnostici.

În Japonia de astăzi sunt importante două religii: Șintoismul, un sistem de credințe animist, o religie politeistă tradiţională, care implică venerarea unor zeităţi numite kami, considerate divinități locale şi Budismul (venit din China şi Coreea încă din secolele V-VI), o religie și o filosofie orientală, care își are originea în India secolului al VI-lea î. Hr.

Ritualurile funerare shintoiste şi budiste constau în incinerarea corpului neînsufleţit şi păstrarea rămăşiţelor în cavouri familiale.

Creştinii niponi respectă aceste ritualuri, în timp ce puţinii musulmani existenţi în arhipelag doresc să fie înmormântaţi „creştineşte (fără a fi incineraţi), ceea ce le creează serioase probleme, având în vedere faptul că Japonia este una dintre ţările cu densitatea cea mai mare a populaţiei [în medie cu 340 locuitori/km² şi cca 1.523 de locuitori/km² în zonele locuite]. Majoritatea străinilor musulmani din Japonia sunt originari din Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Iran, Nigeria, Turcia şi Egipt şi au început să se instaleze în această ţară de la sfârşitul secolului trecut.

O ţară, un popor şi o civilizaţie care, într-o lume a globalizării şi ,,americanizării”, cultivă şi respectă cu sfinţenie tradiţiile.

De la care, chiar dacă ne despart atât de multe, am avea şi noi de învăţat.

Tiberiu M. Pană