A venit Sfântul Nicolae, anul de grație 2015 se apropie de sfârșit.

 

A fost anul în care am învățat că pot să fiu prostul clasei și nu e nicio nenorocire în asta.

 

Cineva mi-a predat lecții de viață, apoi m-a scos la tablă și, văzând cât de nepregătit sunt, m-a trimis în ultima bancă.

 

M-am dus cuminte în ultima bancă.

 

Apoi, silitor, am încercat să recuperez ceea ce nu învațasem la vreme. Lecția despre minciună, apoi lecția despre impostură, apoi cea despre vanitate și tot așa, întregul manual al vieții de jos.

 

Acum, pot să jur că aşa-zisa cultură nu pare a avea nimic de a face cu viaţa, aşa cum sufletul nu pare a avea nimic de a face cu creierul. Cel mai bun e postulatul paralelismului cultură/ viață, suflet/corp.

 

Evident, elevul din ultima bancă suportă bobârnacele premianților, ba chiar ale celor mediocri. Am acceptat aceste corecții ca fiind firești și meritate.

 

Frustrările au fost la vedere, inconștientul, ca o mănușă întoarsă, a luat locul conștiinței de sine. Ca să vadă și Domnul Sine cît de frig e pe afară.

 

Ideea cu iubirea care face și drege e Fata Morgana.

 

Bunătatea e doar un produs de lux de folosință individuală.

 

Din ultima bancă, lumea se vede altfel. La început, mi se părea mai tristă, apoi, am început să observ cât de plină de umor este. Atâția saltimbanci pe care din prima bancă nu îi puteam observa, acum mi-au apărut în întreaga lor splendoare. Muream și riscam să ratez spectacolul.

 

Au fost momente când mi-a fost jale de clasicii mei. Atunci am înțeles versul: ” Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/
Prieten bland al sufletului meu”.

 

Așa am luat decizia ca și după ce voi învăța bine totul și voi primi note mari, tot în ultima bancă să rămân.

 

Nici nu știu cei care m-au trimis aici ce bine mi-au făcut.

 

Din ultima bancă nu te mai poate duce nimeni mai în spate, locul îți este asigurat, nu mai poți fi deranjat.

 

Îți poți vedea liniștit de ale tale, dai mai mult randament, trăiești mai confortabil, nu îți mai lipsește nimic.

 

Evident, câteodată, îmi aduc aminte că eram premiant și stătam în prima bancă. Încerc să uit asta, frustrările nu aduc cu ele nimic bun.

 

Toate teoriile limitării, peratologiile le-am aruncat la coş. Oricum, tragicul e comic.

 

Sunt elevul din ultima bancă la celebra școală a vieții.

 

Pe toți pereții, stă scris:

 

„Râsul, interzis, plânsul, permis !”