În urmă cu 5 ani, ziaristul Silviu Popescu a scris un text genial şi premonitor. Cu permisiunea autorului, îl publicăm în Criterii Naţionale.

LIBANIZAREA ROMÂNIEI

Totul a început în anul 1989 şi se va sparge, sper, în 2011. Au fost 20 de ani de buimăceală şi de explozie a frustrărilor acumulate de români în ultimele decenii de socialism. Atunci, în 1990, cei mai lucizi au fost tot aceia care deţineau informaţia şi care, deşi anatemizaţi de popor şi de media, s-au instalat în scaunele puterii imediat după ce în mod primitiv l-au asasinat pe Ceauşescu. Oculta a început să funcţioneze imediat, poate din frică, poate de nevoie, poate că erau multe de făcut. O minoritate pestriţă, cu oameni ai Partidului şi ai Securităţii, din rangul doi, pentru că rangul unu era prea expus. Au început frăţiile de tot felul, dar, concomitent, şi hoţiile. Ceea ce fusese până atunci bun al întregului popor avea să devină bun al lor, pentru că ei ştiau ce are valoare, ce se poate fura fără să se vadă, ce vor străìnii să cumpere, ştiau cum vor evolua lucrurile. Semidocţi, dar extrem de şireţi, aceştia, care au format prima ocultă românească – revoluţionarii -şi-au continuat dansul pe ruinele socialismului.

Au descoperit repede ce uşor se pot face banii, pentru că poporul se dedulcise la noul drog: libertatea. L-au prostit pe bietul popor cum au vrut, i-au supt resursele fără să aibă vreun pic de remuşcare. Aveau informaţia şi reţelele de informatori, aşa că făcut partidele, caritasurile, oamenii politici. Poporul încă nu se trezise din ameţeala de după executarea Ceauşeştilor. Apoi au început să se certe ofiţerii între ei şi FSN-ul s-a spart. Nu cred în teza că a existat o strategie de separare în vederea dominaţiei ulterioare.

Pur şi simplu apăruseră banii, interesele comerciale, li se deschisese Lumea. Atunci s-au făcut joncţiunile cu ofiţerii acoperiţi rămaşi pe la posturi, prin agenţiile comerciale sau defectaţi în timpul lui Ceauşescu. Atunci s-a pus talpa pe grumazul ţării, care apasă azi din ce în ce mai greu. Atunci şi-au trădat militarii poporul, pentru că au considerat că doar ei sunt Aleşii. Din acele vremuri, din anii ’90-2000 vine tot răul nostru de astăzi. Din lăcomie, din prostie şi din trădare tot ceea ce mai era din sistemul socialist a fost prăduit. Da, aţi înţeles bine, nu au venit strănii să ne fure ţara, au prăduit-o tot ai noştri, care nu mai ascultau de nici o comandă, ci doar de instinctele lor de prădători. Au apărut partidele lor de prădători, iar acum ştim că între PSD anilor 2000 şi PDL-ul de azi nu este nici o diferenţă. Aceeaşi fervoare de a fura de la Stat, acolo unde îşi înfipseseră de multă vreme agenţii. Nici PSD, nici PDL, nici PNL, mai târziu, nu s-au gândit o clipă la ceilalţi, nu au fost empatici, ba, mai mult, au apăsat şi mai tare pe grumazul oamenilor simpli. Nu au fost capabili să construiască un Sistem.

Când nu a mai rămas nimic de furat, au furat de la cei mai săraci, pentru că ei se considerau deja de drept divin, erau DREAPTA, erau bogaţii, erau aleşii neamului, privilegiaţii, castele, oculţii organizaţi în cluburi…şi astăzi funcţionăm cu sisteme fiscale socialiste, deşi noi spunem că suntem capitalişti. şi astăzi diriguitorii resurselor sunt tot foştii securişti de rang înalt, înţepeniţi în scaune, parcă pe vecie.

Dar s-au înşelat, poporul i-a părăsit. Oamenii au preferat să fie slugi la alţii decât la ei, le-au dat voturi negative şi i-au scos afară. Întâi pe pesedişti, apoi pe liberali, curând pe pedeliştii lui Băsescu. Poporul ăsta minunat a mai văzut vechili şi arendaşi ca aceştia care compun clasa politică românească. Eu cred că poporul va câştiga pariul. Poporul le va supravieţui, pentru că după nemţi, ruşi, comisari ai sovietelor, socialism, foamete, lipsa libertăţilor fundamentale, oculta românească de azi nu a putut să inventeze nimic nou. De fapt, nu avea cine să inventeze, dacă te uiţi la ei, la Bucureşti sau în fiecare judeţ, toţi arată şi sunt nişte caricaturi.

Un prost, oricât ar fi de bogat, tot prost va fi toată viaţa lui iar oamenii vor striga după el: „uite, îl vezi pe ăla, era prostul satului. Acum e mare, la Partid, la Bucureşti, la judeţ…”

Trădarea militarilor români, defectarea lor către lumea afacerilor, a banului, implicarea lor în afaceri ilegale, chiar şi după ieşiea la pensie, cu precădere a ofiţerilor de informaţii ai fostei securităţi, a fost doar începutul dezastrului românesc de azi. Douăzeci de ani ei au supt resursele fireşti ale fraţilor lor cu o poftă pe care cred că nici ei nu şi-o cunoşteau. Nici o clipă, în timpul anilor de după revoluţie, ofiţerii nu au uitat că au fost profesionişti, deşi au renunţat la morală, deşi ştiau că îşi trădează poporul, prin folosirea ilegală a dosarelor foştilor informatori (pe care i-au trimis în diversele medii de unde se scurgeau banii statului), prin infiltrarea tuturor instituţiilor statului sau a celor particulare, recent formate.

Au devenit o armată paralelă, o mare grupare paramilitară care a înlocuit pas cu pas toţi, dar absolut toţi specialiştii adevăraţi cu oameni ai lor, şantajabili şi uşor de condus. A fost apoi explozia masoneriilor de tot felul, unde principiile generoase au fost înlocuite cu obedienţa absolută, cu un fel de sclavie, dublată de binecuvântarea de bun venit şi de protecţia legii tăcerii, a unei frăţii generalizate, unde cupola apără faptele anisociale, hoţia, crimele de tot felul.

Poporul a fost manipulat, pentru că rămas sărac, poate chiar mai sărac decât pe vremea lui Ceauşescu. A fost uşor de cumpărat de către reprezentanţii Ocultelor din partide, uneori cu sume derizorii, în fond, indicatori ai stării de sărăcie a românilor. Nimeni nu a condamnat vreodată, nici ofiţerii activi, nici cei ocultaţi din politică, din presă, din lumea afacerilor umilinţa la care au fost supuşi fraţii lor români.

Nimeni nu a demascat tentativa de supunere de către specialiştii în informaţii a mecanismelor sociale, confiscarea drepturilor civile, adâncirea prăpastiei dintre sat şi oraş, construirea de entităţi feudale de conducere la nivelul comunităţilor româneşti de la sate ori oraşe. România industrializată precar, dar industrializată, totuşi, a fost distrusă sistematic, demolată, desfiinţată, vândută uneori de ofiţerii de informaţii care o aveau ca sarcină de serviciu pe vremea lui Ceauşescu. Nici un ofiţer român nu s-a împuşcat atunci când au fost vândute navele, combinatele la fier vechi, milioanele de kilometri de tuburi de irigaţie. Ar fi fost un erou şi am fi avut măcar un exemplu de patriotism în această ţară aflată de douăzeci de ani în război civil. Un război în care oamenii simpli nu au avut şi nu au nici măcar o şansă în faţa unor ucigaşi profesionişti de neam şi de ţară.

Ei deţin resursele cu care extermină sistematic şi ştiinţific fiinţa naţională, nici un domeniu practic nu a scăpat furiei distrugătoare a acestei peste, istorice deja.

Suntem în anul 2010 şi, din păcate, ceea ce părea etern se dărâmă din interior. Libanizarea României produsă în ultimele două decenii are efecte perverse. Libanizarea, înţeleasă aici ca o implozie socială, ca un fenomen social necontrolabil, e pe cale de a se produce. Minoritatea formată în România care are acces la resurse, accea care a distrus ideile politice de dreapta sau de stânga, morala, credinţa, limba, conştiinţa publică şi le-a înlocuit cu arhetipul prădătorului nu mai poate stăpâni nevoile primare ale majorităţii sărace, care trebuie să trìască, totuşi, din ceva.

Libanizarea, înţeleasă aici ca o asmuţire a diferitelor categorii sociale împotriva altora, determină plecarea din România a milioane de români, infracţiune capitală împotriva naţiei române.
Libanizarea României, procesul desăvârşit prin diversiune şi manipulare a făcut din ceea ce simţim noi că este ţara noastră, un subiect al urii populare. Ura românilor este îndreptată nu către un cotropitor străin, ci împotriva unor români de-ai noştri, ai unui preşedinte de ţară, care ar trebui săfie un simbol al naţiunii noastre. Străìnii, aşa cum ştiţi, se uită la noi şi îşi fac cruce. Unii mai inventivi au înlocuit deja cuvântul libanizare cu românizare, pentru că este mult mai comic şi plin de conotaţii absurde şi disperare cum nici măcar Caragiale, Ionesco sau Cioran nu ar fi putut imagina vreodată.

Silviu Popescu