Sadako Sasaki avea doi ani când bomba atomică a căzut la Hiroshima. Era la doi kilometri de locul unde a explodat Little Boy. Fetița a fost spulberată prin fereastră. Mama a fugit către ea crezând că e moartă. Miraculos, nu pățise mare lucru. Aproape toți vecinii săi au murit. Fetița a fost rănită însă într-un mod pe care nimeni nu îl putea vedea.

Până în clasa a șaptea (1955) era o fată fericită. La o zi însă după ce își ajutase echipa să câștige un concurs de atletism, a simțit amețeală și oboseală. După o perioadă și-a revenit. Nu după mult timp însă, în timpul pauzei de la școală, amețeala i-a revenit. A căzut pe podea și nu s-a mai putut ridica. Colegii i-au informat pe profesori iar părinții au dus-o la spitalul Crucii Roșii. Acolo a aflat că are leucemie, un fel de cancer al sângelui. Nimănui nu-i venea să creadă.

La vremea aceea leucemia era numită “boala bombei atomice”. Aproape toată lumea care avea acea afecțiune murea, iar Sadako era foarte speriată. Vroia doar să se întoarcă la școală, dar a fost nevoită să stea în spital unde plângea fără încetare. Pe 3 August 1955, cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea niște hârtie aurie de origami.

În timp ce împăturea hârtia i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia dacă o persoană face 1000 de cocori (păsări sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hârtie i se va îndeplini o dorință. După ce a auzit aceasta, Sadako s-a hotărât să facă ritualul pentru a se însănătoși. Familia ei era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar când au văzut raza de speranță din ochii fetei, a început și ea să o ajute la confecționarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătățit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.

După prima săptămână însă amețeala și oboseala au revenit și a trebuit să se întoarcă la spital. Deși avea suficient timp liber la dispoziție, Sadako ducea lipsă de hârtie. A improvizat utilizând etichetele de la medicamente și orice îi cădea în mână. Se ducea chiar în camerele celorlalți pacienți și le cerea hârtia de la cadourile ce le primeau aceștia. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la școală. Deși starea ei de sănătate se agrava, ea nu renuța la visul său.

Pe la mijlocul lui octombrie piciorul stâng i s-a umflat și a devenit vânăt. Nu mai dorea să mănânce. După ce familia a implorat-o, a cerut niște orez cu ceai. A remarcat că: “E gustos”. Pe 25 octombrie 1955 a ajuns la cocorul numărul 644. Seara a adormit și nu s-a mai trezit niciodată. “E gustos” au fost ultimele ei cuvinte. Toți cunoscuții ei au fost devastați. Pentru a-i duce dorința la bun sfârșit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori.

Au înfiițat un club de împăturit cocori. Au publicat o serie de scrisori pentru a duce mesajul de speranță mai departe. Vestea s-a dus repede. Elevii de la 3.100 de școli și din 9 țări străine au donat bani către acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strânși din donații, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii din Hiroșima, acesta fiind situat aproape de locul unde a căzut bomba atomică.

Mulți dintre copiii care au făcut posibil monumentul au participat la ceremonie. Trei elevi, printre care și Eiji Sasaki, fratele lui Sadako, au tras cortina ce acoperea statuia. Pe fundal se auzea Simfonia a Șaptea a lui Beethoven. Micul colopot -insricptinat cu “O mie de cocori în față” și “Pace pe Pământ și în Ceruri”, pe spate- de la monument a răsunat până la Domul Atomic și la Mormântul Gol, acesta din urmă având o placă unde sunt scrise numele celor uciși în atacul atomic. Copii din toată lumea trimit și astăzi cocori din hârtie pentru a fi puși la statuia lui Sadako. Făcând acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorința scrisă la baza monumentului: “Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea nostră: Pace în lume”.

Sursa :
http://www.hiroshima-is.ac.jp/index.php?page=sadako-story