Poate fi cultura clasică un fruct al pasiunii pentru omul obișnuit al secolului nostru ? Poți ajunge să-ți fie dor de poezia lui Lucrețiu ca de o femeie iubită și foarte frumoasă ?

Cred că până la Stephen Greenblatt, creatorul noului istorism, metodele critice ale literaturii clasice au suferit de schizoidie.

Și având această suferință au fost suficient de respingătoare.

Vreau să zic că izolarea textului de contextul istoric se încadrează perfect în mecanismul de divizare a eului descris de R.D. Laing în mica și geniala sa carte “Eul divizat”. Cum să fiu sănătos, cititor fiind, când criticul îmi vorbește azi fără a ține deloc sau aproape deloc seama de ceea ce a fost atunci, în clipa, zilele, anii, deceniile în care a apărut cartea ?

Greenblatt face o demonstrație genială de aplicabilitate a metodei scriind „CLINAMEN. Cum a început Renașterea”.

Aș fi receptat eu vreodată cum trebuie “Despre natura lucrurilor” de Lucrețiu dacă nu s-ar fi învrednicit minunatul profesor de la Harvard să ne spună povestea redescoperirii manuscrisului acestei cărți, la începutul secolului al XIV-lea de către un fost secretar papal pe nume Poggio Bracciolini ? Niciodată.

Studiul clasic ca poveste, iată metoda pe care cred că o aștepta secolul XXI pentru a fi / a rămâne un secol al culturii.

În paranteză fie spus, nu văd de ce noul istorism nu ar fi aplicabil și filosofiei. Mi-ar plăcea la nebunie să citesc o carte despre „Critica rațiunii pure” și modul în care opera lui Kant a ieșit din vremuri pentru a influența vremurile.

Vreau să citiți această carte despre începuturile Renașterii fiindcă vă veți defini și descoperi pe voi înșivă ca intelectuali ai timpurilor de azi.

Profesorul Greenblatt scrie controlând mesajul, ajustându-l încât să ajungă cât mai nealterat la cititor. Iar la fel de important este faptul că își iubește ideile și în aceeași măsură îi iubește pe cei cărora acestea le sunt destinate.

Iată-l scriind despre Hypatia:

“Înfășurată în mantia tradițională a filosofilor, numită tribon, și circulând prin oraș într-un car, Hypatia era una dintre cele mai vizibile personaje publice ale Alexandriei. În Antichitate, femeile duceau deseori o viață izolată, dar nu era și cazul ei. Încrederea în sine și naturalețea sa, dovezi ale unui intelect cultivat, erau de asemenea natură – scria un contemporan – încât nu de puține ori apărea în public în compania magistraților. Faptul că avea acces oricând la clasa politică nu se traducea printr-un amestec constant în viața politică. În perioada primelor atacuri asupra imaginilor de cult, ea și adepții ei au păstrat o atitudine rezervată, spunându-și probabil în sinea lor că spargerea unei statui fără suflare a lăsat totuși intact acel lucru care conta cu adevărat. Însă, odată cu gresiunile împotriva evreilor, trebuie să fi devenit limpede că flăcările fanatismului nu aveau să se stingă curând.

Susținerea pe care Hypatia a oferit-o lui Orestes când acesta a refuzat să expulzeze populația evreiască a orașului ar putea explica întâmplările care au urmat. Au început să circule zvonuri despre faptul că pasiunea ei pentru astronomie, matematică și filosofie – de altfel atât de stranie la o femeie – era sinistră: nu putea să fie decât o vrăjitoare care practica magia neagră. În martie 415, mulțimea, adusă într-o stare de agitație frenetică de către unul dintre acoliții lui Chiril, a izbucnit. Pe când se întorcea acasă, Hypatia a fost smulsă din carul ei și dusă într-o biserică ce fusese înainte un templu destinat împăratului. (Locul ales nu era întâmplător: semnifica înlocuirea păgânismului cu credința unică și adevărată.) Acolo, după ce au dezbrăcat-o, fanaticii i-au jupuit pielea cu cioburi de vase. Apoi, cadavrul ei a fost târât până la porțile orașului, unde a fost ars. Eroul lor, Chiril, a fost în cele din urmă sanctificat.”

Dacă aveți în casă o icoană a Sfântului Chiril din Alexandria, citindu-l pe Stephen Greenblatt veți simți nevoia să aveți și un poster cu Hypatia.  

Există asemenea postere ? Nu există, dar vă puteți face unul, mărind chipul femeii din capodopera lui Rafael “Școala din Atena”. Eu mi-am făcut deja.

Cartea este despre Lucrețiu, despre De rerum natura. Iar dacă Stephen Greenblatt a scris atât de frumos despre Hypatia, vă imaginați, sper, cum poate să scrie despre poetul latin căruia îi conferă statutul de scânteie fără de care Renașterea ar fi fost poate altfel ori nu ar fi fost deloc.

Noul istorism nu este nici popularizare, nici schematizare, este noul suflu care va permite păstrarea unei minime relații a oamenilor care suntem cu ideile care au fost.