Ne merităm deja numele de Ţara Minciunilor.

Se minte în România cu atâta tupeu încât adevărul a ajuns să fie considerat o slăbiciune; cine-l rosteşte se descalifică.

Izvorul minciunilor, care nu mai seacă o dată, este revoluţia în direct de acum 24 de ani. A fost ca un concurs de manipulare în masă al cărui premiu fabulos se numea România.

La aproape un sfert de secol de la acel turnir al dezinformărilor, minciuna a devenit principiu; cine nu minte, chipurile n-are principii.

Minciuna ţine loc de: ideologie, educaţie, metodă de guvernare, ideal, speranţă. 

Evident că s-a minţit dintotdeauna şi peste tot în lume, însă România dovedeşte că se poate minţi în democraţie mai rotund, mai compact, mai dur decât în comunism. Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva ?

Ne putem deja întreba unde ne vom opri. Poate atunci când numele ţării şi al poporului vor fi o mare minciună ? Atunci când România nu va mai însemna România şi români nu va mai însemna români ? 

Ar părea că suntem pe acest drum.

Totuşi, întotdeauna există scăpare şi speranţă. Fiecare strop de adevăr poate vindeca un ocean de manipulare.

Chiar şi aici, în Ţara Minciunilor.