„Jurnalul de la Păltiniș” de Gabriel Liiceanu este un punct de referință în cultura română. Totuși, pentru mine efectul a fost distrugător și iată de ce.

Cartea a apărut în urmă cu 30 de ani. Lucram, pe atunci, la “Centre Demographique ONU-Roumanie” și mă bătea gândul să părăsesc țara.

Am devorat, pur și simplu, cartea, am reciti-o citind-o.

Ori, ce-mi spune mie minunatul „Jurnal” ? Îmi spune că în România se poate trăi perfect întru spirit.

Îmi era de ajuns, nici nu îmi doream altceva.

Tot în acel an am obținut o bursă a Ministerului Educației din Franța pentru un stagiu la “Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales”. După absolvire, mi s-a propus să rămân pentru doctorat.

Am refuzat Parisul, doream să mă întorc în țara mea, aproape de Pleșu și Liiceanu. Mai ales că și ei se întorseseră de la Heidelberg.

Admirabil exemplu, nu-i așa ?

Încă nu apăruse “Epistolarul”, dar când a apărut, părea că opțiunea mea fusese corectă.

Veți spune că această construcție motivațională este cel puțin infantilă. Numai cine a trăit comunismul, mai ales în provincie, înțelege că trăirea mea de atunci vizavi de această carte era serioasă și profundă.

Aveam, în fond, mai puțin de 30 de ani.

Nu am părăsit România comunistă din varii motive, dar unul dintre ele, poate cel care a înclinat balanța, a fost cartea a cărei apariție o aniversăm acum.

A nu se înțelege că acuz și regret.

Am recitit “Jurnalul de la Păltiniș” de vreo două ori și o voi ma face-o.

E, totuși, cartea care mi-a schimbat viața într-un mod atât de concret cum nicio alta nu o putea face.

Iubesc / urăsc “Jurnalul de la Păltiniș”.