Totuși, nici noi nu am venit cu mâinile goale la întâlnirea cu Dumnezeu Cel Întrupat. Nu suntem niște nesimțiți.

I-am adus drept ofrande bucuria curgerii timpului, fericirea de a fi copii, maturi, bătrâni. Din păcate, El nu a mai apucat să fie bătrân.

I-am mai adus în dar minunea de a avea părinți, copii, rude, prieteni. Ne-a părut rău că El nu a putut avea copii.

I-am dăruit, de asemenea, smeriți, emoțiile noastre, sângele curgând năvalnic prin vene, inima tresărind de speranță. Ne părea rău că El, fiind atoateștiutor, nu putea simți toate acestea.

În sfârșit, i-am mai adus în dar gustul pâinii și al vinului, mirosul florilor, privitul apusului de soare și toate celelalte ce țin de trecătoarele simțuri. Din fericire, a putut primi toate aceste daruri, pe deplin.

Ce mai mare bucurie a fost că nu L-am lăsat singur cât a trăit printre noi. Eram acolo, gata, după slabele noastre puteri, să-i îndeplinim orice dorință.

Acum, înălțat la cer fiind, nu știm dacă își mai amintește toate acestea și nici nu sperăm la recunoștință. Am dăruit din dragoste, fără să ne dorim nimic în schimb.

Îi spunem doar că Îl mai așteptăm printre noi. Oricând, cu deplină dragoste și bucurie.