Cum se va sfârși democrația ?
- Written by Criterii
- Category: National
Trebuie să recunosc că atunci când ești un ziarist din provincia provinciei, adică din acele orașe nici mari, nici mici, cum sunt Râmnicu Vâlcea sau Pitești, când nu ai un grup de dezbatere, când bârfa ține loc de bibliografie, îți este imposibil să propui o idee originală și, cu atât mai mult , să o impui.
Am avut și am de multă vreme coșmarul faptului că peste mai puțin de două decenii, ceea ce s-ar putea să fie chiar în timpul vieții mele, vom asista la izolarea pe bază de contract a unor mase mari de oameni din Occident de ceea ce se cheamă decizia democratică. În schimbul unui pachet de hrană venit cu drona, al unui strâmt loc de ședere, al televizorului conectat la mii de canale și al unui internet puternic, milioane de semeni ai mei vor ceda dreptul la vot.
Consumul va învinge ideea de democrație, acesta este coșmarul meu social cel mai negru.
Iată că în mod cu totul fericit am găsit în cartea lui Tom Nichols, ”Cel mai mare dușman al nostru/ Atacul din interios asupra democrației moderne”, Polirom, 2022, o serie de idei care dau apă la moară coșmarului meu, ceea ce este minunat pe de altă parte, fiindcă am uitat să spun că ori de câte ori, în România, vrei să te exprimi cu privire la temele fundamentale ale politicii, este bine să citezi dintr-un autor american recunoscut oficial ca făcând parte din mainstream.
De la început Tom Nichols, cunoscut la noi mai ales prin lucrarea excepțională ”Sfârșitul competenței”, se întreabă ”cât timp mai putem continua așa” (p. 9). El vine imediat cu o descriere a situației în care ne aflăm:
”După ce au supraviețuit mai multor conflicte globale (inclusiv Războiului Rece), după înfrângerea unor instituții opresive cum ar fi sclavia în interiorul țării și totalitarismul peste hotare, după ce au trecut prin mai multe crize economice și recesiuni, se pare că singurele provocări pe care democrațiile nu le pot depăși sunt pacea și prosperitatea”. (p.23).
Sunt aduși în discuție politologii Steven Levitsky și Daniel Ziblatt (2018) care precizează:
”Dictatura fățișă – sub forma fascismului, a comunismului sau a conducerii militare – a dispărut cam de peste tot în lume. Loviturile de stat militare și alte forme violente de acaparare a puterii sunt rare. În cele mai multe state au loc alegeri regulate. De la finalul Războiului Rece, majoritatea colapsurilor democratice au fost provocate nu de generali sau soldați, ci chiar de guverne alese. Asemenea lui Chavez în Venezuela, conducătorii aleși au subminat instituțiile democratice în Georgia, Ungaria, Nicaragua, Peru, Filipine, Polonia, Rusia, Sri Lanka, Turcia și Ucraina. Derapajele democrației încep azi de la urna de vot”. (p. 34).
Desigur că un rol îl joacă și ”nesiguranță culturală”.
Tom Nichols enunță ideea de bază:
”Răspunsurile sunt pe cât de îngrijorătoare, pe atât de contraintuitive: pierdem pentru că am câștigat. Suferim pentru că avem succes. Suntem nefericiți pentru că avem ce ne dorim”. (p.34).
Apoi, vine cu nuanțe.
”Abundența și îndestularea pot fi un blestem, în special într-o societate fără disciplină și autocontrol, iar majoritatea americanilor au știut întotdeauna că acesta este un pericol ascuns în firea lor”. (p.36).
Exemplul cel mai intuitiv vine de la autorul de science – fiction Damon Knight în povestirea ”Un ochi pentru ce”. Oamenii întâlnesc o specie extraterestră care nu își poate controla bulimia. Când se naște un conflict diplomatic, extratereștrii acceptă o pedeapsă pentru cel care a greșit. ”Fă ce vrei !”, spune comandantul navei de pe Pământ. Extraterestrul pedepsit mănâncă tot, florile din vază, covoarele. Extratereștrii se miră și spun că ”Fă ce vrei !” este cea mai gravă pedeapsă întâlnită în 20. 000 de ani de civilizație.
Aș spune că Nichols putea să citeze mai degrabă din Jean Paul Sartre și din alți existențialiști care au precizat că libertatea este o povară greu de dus.
Totuși, azi, consumerismul accentuează drama.
”În secolul XXI, inegalitatea veniturilor a ajuns la cote alarmante, dar discuțiile referitoare la diferențele dintre venituri sunt discuții în primul rând despre dreptate, nu despre nivelul de trai. În zilele noastre, americanii din toate clasele sociale și ceilalți cetățeni ai democrațiilor bogate sunt chinuiți de un consum autodistructiv și de așteptări extrem de mari.” (p. 37).
Tom Nichols sesizează că cetățenii dau vina pe lideri, dar spre final va ajunge la concluzia că este un fals punct de vedere, problema fiind înșiși cetățenii:
”Democrația este în pericol nu pentru că cetățenii ei nu mai sunt la fel de virtuoși, ci pentru că liderii înșiși – și, chiar mai important, elitele nealese – și-au trădat responsabilitățile, iar publicul o știe”. (p. 39).
Nichols este chiar patetic.
”Mă plâng de starea tensionată a democrației, în timp ce mă bucur de cea mai mare siguranță exercitându-mi dreptul de a vorbi, de a-mi practica credința religioasă, de a vota sau de a scrie cuvintele pe care le citiți acum. Adăugați și faptul șocant că pisica mea are mai mult acces la servicii medicale decât miliarde de locuitori ai planetei și decât milioane dintre concetățenii mei, iar toate acestea vor arăta probabil ca o foarte fericită declarație a unui om foarte fericit pentru care democrația liberală a funcționat foarte bine – adică eu.” (p.45).
Autorul conservator George Will spune că societățile abundenței ajung adesea ”să râvnească după o apocalipsă” (p.47).
Un alt autor, Hoffer, nota încă din 1951: ”Frustrarea noastră este mai mare atunci când avem mult și dorim și mai mult decât atunci când n-avem nimic și dorim ceva”.
Tom Nichols completează: ”Una e ca oamenii să știe că alții o duc mai bine decât ei, ceea ce produce o ranchiună sâcâitoare și cu totul altceva să știe cu cât de mult o duc mai bine decât ei, lucru care iscă un sentiment arzător de nedreptate strigătoare la cer”. (p.55).
Progresul distruge.
”Aceste salturi tehnologice nu au fost doar elemente care au facilitat divertismentul sau crearea de gadgeturi, ele au contribuit atât la creșterea progresivă a nivelului nostru de trai, cât și la declinul democrației noastre”. (p. 66).
”Fericirea e un stăpân aspru”.
”Democrația nu este în pericol din cauza unor noi necazuri, ci din cauza noilor realizări. Democrațiile, după cât se pare, nu pot face față păcii, prosperității și progresului”. (p.69).
Progresul ne-a transformat în ”copii egoiști și capricioși”.
”Când cetățenii privesc votul doar din perspectiva mercenară a interesului personal și fără vreun simț al răspunderii civice, democrația liberală nu poate dura mult”. (p. 73).
Când suntem cetățeni răi ?
”Când îi ascultăm doar pe cei cu care suntem de acord și credem că, din principiu, toți ceilalți se înșeală, atunci suntem răi cetățeni. Când pretindem niște standarde din partea guvernului și a legii în modul în care suntem tratați noi și cei pe care se întâmplă să-i simpatizăm și niște standarde diferite pentru ceilalți, suntem răi cetățeni. Când învinovățim întruna celelalte state pentru problemele națiunii nostre, refuzând totodată să ne întrebăm dacă noi am contribuit cumva la ele, suntem răi cetățeni. Iar când facem ceea ce e bine pentru noi, nu ne mai numim deloc cetățeni, ci devenim mai degrabă mercenari, navigând pe cont propriu în corabia statului și jefuindu-i încărcătura, fără să ne pese încotro mergem și nici cum vom supraviețui pe termen lung.” (p. 75).
Jonathan V. Last : ”Cea mai evidentă explicație pentru viața politică americană de după sfârșitul Războiului Rece este că am devenit o țară neserioasă populată de oameni neserioși”.
”Democrațiile liberale nu pot însă supraviețui mult timp în sânul unor popoare lipsite de virtute. Prăbușirea virtuții, publice și private, duce nu numai la o proastă exercitare a cetățeniei, ci și, în timp, la imposibilitatea de a mai produce buni cetățeni”. (pp. 101 – 102).
”A presupune că vreo formă de guvernământ ne va asigura libertatea sau fericirea fără niciun fel de virtute în oameni este o idee himerică”. (p. 103).
”Dar cetățenii trebuie măcar să creadă în noțiunile de virtute și responsabilitate civică și să acționeze în conformitate cu ele cu o oarecare regularitate, chiar dacă nu le pot practica absolut tot timpul”. (p.104).
”Cum se poate ca oamenii să fie fericiți și furioși în același timp ?” (p. 113).
”Liberalismul înflorește în centru, între extreme”. (138).
Hiperconectarea.
”Democrația necesită bună – credință, capacitatea de a le dori binele celorlalți și un oarecare stoicism și detașare în raport cu micile nedreptăți ale vieții”. (p. 198).
”Democrața liberală depinde de cunoaștere și virtute, iar acum amândouă sunt greu de găsit printre cetățenii lumii dezvoltate. ”(p. 205).
Vom fi ”un roi amorțit și certăreț de trântori ținuți sub control de calorii, alcool, droguri, pornografie și două sute de canale de sport. Nu vom avea timp să ne revoltăm și chiar dacă ne vom dori să facem asta, nu ne vom putea urni trupurile masive de pe canapele și din fața televizorului. Vom fi cu adevărat o majoritate tăcută, căci vom fi inofensivi politic pentru cei care ne conduc. Sistemul nostru de guvernare va continua să se numească democrație, dar numai cei care o vor practica între ei, stând departe de barurile, cazinourile și arenele sportive își vor aminti de ea”.
Cum se va sfărși democrația ?
Democrația se va sfârși cu oameni foarte educați și cu expertiză tehnică, altminteri bărbați și femei cumsecade, cu familii, copii, ipoteci și rate la mașină, care vor decide că votanții neinformați, răsfățați și irascibili pur și simplu nu pot produce alte cereri coerente în afară de aceea de a li se da ce le lipsește și vor acționa în consecință”. (p. 227).
”Viața va merge mai departe, dar idealurile democrației liberale vor fi de mult abandonate în numele confortului și al pragmatismului”. (p. 228).
”Elitele vor conduce nu prin înșelăciune, ci pentru că nimeni nu li se va opune. ”(p. 228).
Aș spune că dacă nu va veni vreo catastrofă, acesta este drumul pentru miliardele de incompetenți răsfățați și gălăgioși, narcișiști și amețiți.
Masele sunt orgolioase și - scuzați ! - cam proaste.
Gheorghe Smeoreanu
