Alexandru Bogdan - Pitești, un escroc fără egal
- Written by Criterii
- Category: National
”Mecena și brigand, poet și pușcăriaș, rege și bufon al lumii culturale, patron de presă și anarhist, susținător material al actrițelor din epoca și “pederast” (eu refuz să cred mizeriile contemporanilor săi), colecționar de artă și patriot cu origini aromâne (ca Dimitrie Paciurea și Ion Pacea), Alexandru Bogdan Pitești a fost o figură cum nu are România de azi”, scrie Răzvan Ioan Boanchiș în Național.
Alexandru Bogdan-Pitești s-a născut pe 13 iunie 1870 la Pitești, în familia unui refugiat aromân din Ioanina (astăzi în Grecia). Mistificator al propriei genealogii (se pretindea când coborâtor al boierilor Bogdănești, când fiu nelegitim al domnitorului Alexandru Ioan Cuza) avea bovarisme nobiliare ca și frecventatorii săi Alexandru Macedonski și Mateiu Caragiale - aprecia criticul literar Paul Cernat.
Format în atmosfera Parisului decadent, cu studii neterminate de Litere și Medicină la Montpellier și Geneva, colaborator la publicații franco-elvețiene, Alexandru Bogdan-Pitești a fost implicat în mișcări anarhiste, urmărit de poliție și expulzat. Era prieten cu reprezentanții Decadenței occidentale: Barres, Verlaine, Moréas, Maeterlink, Octave Mirabeau, Huysmans, Joséphin Péladan,
„Alexandru Bogdan-Pitești era plămădit dintr-un aluat de contraste la care au contribuit în egală măsură geniul răului și cel al binelui. Era în acest personaj un amestec de senior și plebeu, de creștin și păgân, de tiran și revoltat. Cinic și duios, generos pe de-o parte, escroc pe de alta, Al. Bogdan-Pitești savura abjecția pe care o servea cu cinism. Al. Bogdan-Pitești iubea libertatea în gradul în care ar fi putut abuza de ea. Și acest om, anarhic față de orânduielile lumești, nu recunoștea decât o singură ierarhie: talentul.” — Krikor H. Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, cap. VIII, București, 1957, p. 85.
” Dușmanul său politic I.G. Duca l-a descris drept “cel mai mare escroc al României, Bogdan Pitești, cunoscutul sibarit și amator de tablouri, pe care spiritul sarcastic al mulțimii îl poreclise atât de bine Bogdan Ciupești, răzbuna și salva în formă cea mai lapidară onoarea națională”. În urma “omului excepțional, excepțional prin toate dimensiunile sale excepționale” (Tudor Arghezi) a rămas un folclor copios. Înainte de a ajunge unde mă interesează, la colosalul Bogdan Pitești pus în artificial pandant cu tinerii frumoși și liberi de azi (niște nulități), vin cu o întâmplare de încălzire. Întrebat de sculptorul Oscar Han dacă poate să-i acorde un împrumut lui Tonitza, cinicul Bogdan Pitești a răspuns: “Mon cher, pot să-l împrumut, dar eu nu împrumut un om care nu cere direct. Căci eu, când am avut nevoie de un ban, am cerut și dacă n-am izbutit să-l obțin, l-am furat. Banul nu poți să-l ai fără efort.” Moșierul de la Vlaici povestea cu mândrie că a fost arestat de 44 de ori!
În timpul Primului Război Mondial, Bogdan Pitești a luat șpagă, prin intermediul unui consorțiu german, de la ministrul de Finanțe Erzberger, ca să-i susțină pe nemți în ziarul său, “Seara”. Redactor șef la “Seara” era Arghezi, iar printre colaboratorii publicației se numărau Slavici, Vinea, Gala Galaction, N.D.Cocea, B. Fundoianu. Pontiful escrocilor din România le-a luat banii nemților, dar n-a făcut nimic pentru ei. Ca să se răzbune, l-au arestat pentru o afacere încâlcită, legată de un șantaj al bancherului Aristide Blank. La proces, Bogdan Pitești i-a transmis ministrului de Finanțe al Germaniei “da, domnule, sunt un escroc, dar aș vrea să știu ce v-ați închipuit când ați întreprins acțiunea dumneavoastră de corupție? Ați crezut că veți cumpăra oameni cinstiți?”, adaugă editorialistul de la Național.
Pe 12 mai 1922 a sucombat subit, în timpul unei convorbiri telefonice, Al. Bogdan-Pitești, primul colecționar, animator și mecena al artei moderne autohtone, înaintea lui K.H. Zambaccian și I. Kalinderu. Din păcate, moartea sa a adus și risipirea colecției sale, mai ales după donația către stat din 1925.
Sprijinit financiar și moral în diverse etape ale vieții, Tudor Arghezi n-avea să uite de Alexandru Bogdan-Pitești, dovadă următoarea afirmație:
„La 27 aprilie 1947 se împlinesc douăzeci și cinci ani de la moartea acelui om excepțional care s-a numit Alexandru Bogdan-Pitești, excepțional pe toate dimensiunile lui excepționale: și bune și foarte rele. Natură dinamică și de devoțiune, el n-a avut răgazul singurătății unei opere literare, dar energiile, marea lui dăruire, un optimism imens și o camaraderie unică au fertilizat pe cincizeci de ani și artele și literatura.” — Tudor Arghezi, Pagini alese, Editura Regis, București, 2005, p. 104.
A fost un escroc genial, cum altul nu găsești în ziua de azi, o figură pregnantă, un reper cultural pe care Piteștiul l-a uitat.
