Exclusivitate ! Omul Cristian Gentea. Primarul Piteștiului, așa cum nu l-ați cunoscut
- Written by Criterii
- Category: National
Domnule primar, cred că în campaniile electorale ar trebui insistat mai mult pe cunoașterea candidaților ca oameni, nu doar pe evaluarea din unghiul statutului și rolului politic, sau administrativ.
Piteștenii s-au convins de valoarea primarului Cristian Centea, dar ca om, cetățenii municipiului vă cunosc mai puțin. Motiv pentru care mi-am propus să echilibrez balanța, cu acest interviu.
Mai întâi, spuneți-ne, vă rog, unde v-ați născut, cine au fost părinții dumneavoastră, ce statut au avut, ce meserie au avut? Dar bunicii? Dacă aveți frați, surori, verișori, și dacă aveți comunicare, ca familie lărgită, cu aceștia.
M-am născut în Pitești. Dar am crescut și am învățat la țară, la mine în comună, în Uda, satul Săliștea.
Părinții mei au fost amândoi profesori: tata - profesor de educație fizică și sport, mama - profesoară de istorie și geografie. Au fost și au rămas oameni foarte respectați în comunitate. Tatăl meu a fost, mult timp, și directorul școlii din localitate, dar și al liceului din Vedea, localitate la 10 km de noi. Din păcate, tatăl meu s-a stins foarte devreme din viață, la numai 52 ani, când eu abia aveam un an de când terminasem facultatea. În urmă și mama a fost director, la aceeași școală. Bunicii, oameni simpli, și cei din partea mamei și cei din partea tatălui.
Se ocupau părinții de partea dvs culturală? Vă dădeau să citiți? Mama, fiind profesor de istorie, vă povestea?
Sigur că da! Tata mi-a insuflat plăcerea de a face sport și bucuria de a juca fotbal, iar mama mi-a insuflat pasiunea pentru istorie și geografie. La școală aveam tot felul de concursuri, pe care le organiza ea, în clasă! Cred că știam capitalele tuturor statelor din lume! Fiica mea m-a urmat, cu asta. Când avea în jur de doi ani - abia stătea în picioare! - făceam senzație cu ea, în școală! Îi puneam globul pământesc în față, îl învârteam puternic, îl oprea ea, cu mânuțele ei, și o întrebam, de exemplu: ”Tati, să-mi arăți unde e Belgia !” (care, vă dați seama cât de mică era pe globul acela). Și-mi arăta!
Dar, cum de știa?
I-a plăcut! Dar, și eu, să știți, am învățat cu ea până în clasa a XII!
Așa au făcut și părinții cu dumneavoastră?
Nu! Mama era mai drastică, într-adevăr, mai ales în preajma examenelor. Ei i se părea că fac prea mult sport. Dar tata știa că nu sunt probleme, pentru că eu chiar am învățat foarte bine.
Credeți că e chestie de genetică?
Nu știu, mie întotdeauna mi-a plăcut să învăț, fără să fiu - nici pe departe! - un tocilar.
Ați avut bibliotecă, în casă?
Sigur că da! Destul de mare, sute de volume! Când plecam în câte un concediu mai uitam (sau mă făceam că uit) câte o carte acasă și mama îmi spunea: ”Cristi, mamă, când ajungem, am o mare surpriză pentru tine!”. Stăteam cu gândul la surpriză tot drumul! Și, când ajungeam, mama scotea cartea: ”Uite, ai uitat asta acasă!”.
În ce perioadă se întâmpla asta?
Probabil în ciclul doi, a V-a, a VI-a, cam așa.
Și ce cărți vă dădea să citiți?
Ei, beletristică. Știți că, pe vremea noastră, la început de vacanță, ți se dădea, pe lângă temele la matematică, și o listă cu cărțile pe care să le citești. Cărți din care, apoi, erai și întrebat, la ora de română.
Deci ați citit clasici: Rebreanu, Sadoveanu, Goga, Eminescu...
Da, sigur!
Mai citiți și acum?
Nu mai am același timp, dar citesc și acum.
Ce citiți? Ce vă atrage?
Știți ce citesc, în ultimul timp? Mai ales pe avion, când mă duc la fata mea. ”Tabletele” doctorului Pătrașcu! Mi-au plăcut, m-au prins!
M-am întâlnit cu dânsul, ultima oară, în centru. Mă dusesem să-i cumpăr fiicei mele revista de expert sudoku, pe care mi-o cere ea mereu, și l-am întâlnit pe domnul doctor. M-a întrebat dacă i-am citit ultima carte și am cumpărat-o imediat.
Expert sudoku?
Da, fata mea e specialistă în sudoku! Și eu. Știți cum sunt, ca și integramele: pentru începători, avansați și experți. Acestea din urmă sunt foarte grele.
Și în ce constă satisfacția?
Atunci când rezolvi problema și ai reușit să rezolvi careul, satisfacția este, într-adevăr, mare!
Ok! Să continuăm:
Ați avut bibliotecă, cu clasici, în casă. Și cărți de istorie?
Sigur! Am citit tot!
Ați moștenit-o pe mama!
Da, tot timpul mi-a plăcut istoria!
Dar am mai avut ceva, pe lângă cărți.
Am avut, ca fiecare copil de la mine din sat, vacă!
Așa!
Da! Și, chiar și-atunci când eram la liceu și veneam acasă, mă duceam, cu mare plăcere, cu vaca la păscut. Acolo citeam foarte mult!
Vă duceați ca hobby, cu vaca, sau erați trimis?
Nu ca hobby! La țară așa e: fie se duce fiecare cu animalul lui, fie se strâng mai multe familii și îți vine rândul, la o anumită perioadă de timp, să mergi cu toate.
La noi în sat, ne duceam fiecare cu a noastră. Iar eu, mai ales în vacanță, mă duceam zilnic, și dimineața și după-amiaza!
A contat chestiunea asta în formarea concepției dumneavoastră despre viață, despre muncă?
Sigur! Așa am conștientizat că trebuie să-mi ajut părinții, familia. Dacă nu mă duceam eu, ar fi trebuit să meargă ei. Astfel, ei aveau răgazul să facă alte treburi.
Extraordinar! Nu cred că v-ar vedea cineva mergând cu vaca, sincer.
Dacă îi veți întreba pe cei de vârsta mea, care au crescut la țară, mulți vă vor spune că au făcut asta.
Am înțeles.
Spuneți-mi, cărțile de istorie vă dădeau o anumită imagine despre România? Vă creau anumite sentimente? Acum istoria se predă altfel, e altă modă, începem să negăm o serie întreagă de situații.
Eram foarte mândru de trecut, de strămoși, te puneai un pic și în pielea lor și se părea că participi și tu la luptele de la Călugăreni, de la Rovine...Da, era un sentiment aparte și abia așteptai să citești mai departe, te captiva!
Aveți o soră?
Da, am o singură soră, mai mică decât mine cu 4 ani.
M-a cam copiat: eu am mers la Liceul de Matematică-Fizică nr. 1, actualul „Odobescu”, am stat 4 ani la cămin. Sora mea a făcut același lucru.
Mi-a plăcut foarte mult fizica – am avut și niște profesori excepționali – s-a lipit de mine.
Chiar așa, cum se face că, deși mama dvs a fost pe partea umanistă și ar fi fost de așteptat să vă duceți la Litere, la Istorie, la Filozofie, v-ați dus la Fizică?
Totuși, eu am fost tot timpul un om al cifrelor. Chiar și atunci când mergeam cu vaca: citeam, dar făceam și exerciții la matematică! Mi-au plăcut istoria și geografia – și probabil mama și-a pus amprenta aici – dar, pe de altă parte, mi-a plăcut și matematica.
Apoi, în liceu, am „dat” de fizică. I-am avut ca profesori pe familia Boia: doamna Boia punea accent extraordinar pe teorie, iar domnul Boia se axa efectiv numai pe partea de probleme. Ne punea pe tablă ipoteza, datele de intrare, și ne spunea ce trebuie să scoatem de acolo. Nu-l interesa dacă greșeam la calcule.
Un stil avansat, apropiat de cel occidental, unde nu se pune accentul pe calcule.
Așa este!
Eu am venit la liceu în 1977: copilul de la țară venea la oraș! Mai fusesem eu pe la Pitești, cu părinții, dar..
Și am stat la cămin. Acolo era o sală de studiu, în care învățam. Eram câte 8 copii în cameră, cu 8 vestiare minuscule. N-am avut nicio problemă în a sta la cămin. Am învățat foarte bine! Am avut copii, în generație, care aveau părinții profesori în liceu, chiar și al directorului. Dar am fost mereu primul!
Făceați performanță și la partea umanistă?
Da, la absolut tot! Dar, credeți-mă, nu toceam. Nu eram dintre cei care trebuia să învețe zi și noapte ca să memoreze ceva.
Și, să știți, eu am fost foarte legat de familie.
Mă ducea tata, la vreo 500 m, unde era stația, lunea, la 4 dimineața, să plec cu autobuzul. Mama plângea, în casă, eu plângeam pe drum. Și-mi spunea tata: ”Lasă, Cristi, tată, că dacă-ți e așa dor de maică-ta, îți cumpăr 300 de oi (el n-avea bani de 300 de oi, dar așa-mi spunea) și nu te mai duci la liceu, stai cu oile, aici”.
Sigur că-mi dădeam seama că e o ironie, dar încercam să mă stăpânesc.
De la cămin, plecai cu bilet de voie, acasă, sâmbăta. Dar nu în fiecare sâmbătă, că se pleca pe rând. Mă rugam de ei să mă lase mai des! Mă trăgea rădăcina: îmi era dor de ai mei, de casă...
Era frumos la dvs acasă? Era cald, bine, armonie?
Da!
Ai mei au avut datorii tot timpul. Practic, aproape când să moară tata, în 1988, cam atunci au terminat datoriile.
Deci, aveau datorii, dar nu ne lipsea nimic! Și în casă era armonie! Iar sora mea, pentru că am vorbit despre ea, probabil auzindu-mă, când veneam acasă, povestind despre fizică, despre liceu, a dat și ea la același liceu, a stat și ea în cămin, apoi a făcut tot facultatea de fizică, la fel ca mine. Aceeași facultate! Numai că a făcut 4 ani și ea e profesor. Noi, inginerii tehnologi, făceam 5 ani.
A fost profesor la Slatina, apoi a făcut un schimb cu cineva și s-a mutat la Pitești, la Liceul nr.6, după care s-a titularizat la Școala 2.
Cine a luat decizia să vă duceți la fizică?
Eu! O să vă povestesc ceva, dacă tot m-ați întrebat, ce n-am povestit nimănui.
În 1981, tatăl meu meu a fost coleg cu fostul președinte al Clubului FC Argeș, Ion Popescu, cunoscut ca Popescu Pronosport. Făcuseră IEFS-ul, amândoi. Un profesor senzațional! Am fost coleg cu fiul dumnealui. În 1981, prin aprilie - mai, am fost chemat de directorul Tatu. Era în birou cu un domn în vârstă. Directorul mi-a spus: ”Măi, Gentea! Tu înveți bine și, uite, domnul a venit să selecteze elevi pentru școala de securitate, la Brașov”.
Mi-a spus care sunt avantajele, dezavantajele și nu mi-a cerut un răspuns pe loc, ci peste o săptămână, să mă duc să vorbesc cu părinții, în weekend.
Luni dimineața, tata a venit la Pitești și s-a dus să vorbească cu domnul profesor Popescu. ”Poate că ar fi bine. Dacă nu ia la facultate?”, a zis tata. Domnul Popescu i-a răspuns: ” Lasă băiatul în pace, să dea la Fizică. Dacă nu intră la facultate, eu îți dau mașina mea! Dacă intră, îmi dai tu 5000 de lei!”. Tata s-a ridicat, convins, a dat noroc și a plecat. A dat răspunsul, iar eu am mers pe drumul meu.
Deci, a fost decizia mea 100%!
Ați fi avut un cu totul și cu totul alt destin! Ați fi lucrat la analiză, la SRI, sau la DIE...
Acum, cu facultatea: ați ales București. Ce alte variante mai erau?
Pe fizică, erau 5 variante: București – singura care avea și fizică tehnologică, Iași, Cluj, Craiova și Timișoara.
Ați ales fizica tehnologică. Știați cam ce locuri de muncă erau disponibile?
Mi-am dorit să lucrez în cercetare și nu erau prea multe variante: Institutul de la Pitești sau la Cernavodă. Alte locuri nu prea erau.
Ați făcut meditație?
Niciodată! Nici măcar o oră!
Câți erau pe loc, la facultate?
Foarte mulți! Atunci, cele mai grele facultăți din țară erau medicina și fizica.
Ați intrat din prima?
Sigur că da! Am fost al 8-lea din 25.
Tata, când citea lista, a luat-o de jos. Și l-a luat inima, că nu mă găsea. Dar când m-a văzut, a fost bucurie mare!
Pe lângă sora dumneavoastră, aveți alte rude apropiate?
Tatăl meu a avut două surori. Ambele au decedat de aceeași boală ca și el. Mama mai are o soră, care trăiește la București. Mama are 84 de ani, sora ei – cu 10 ani mai mare. Țin legătura cu toată lumea.
Cu sora mea am o relație specială. Mama are probleme de sănătate și avem, împreună, mare grijă de ea. Sora mea poate că stă mai mult cu ea.
Aveți nepoți, din partea ei?
Da! Sora mea are un băiat, care a fost coleg de clasă cu fata mea! Au fost amândoi olimpici naționali, la fizică, la matematică! El a fost admis la facultate în Germania, dar, când să plece, a renunțat și a făcut automatica la București. E un IT-ist foarte bun, ca și tatăl lui. E bucureștean, acum.
Deci nu primiți, din câte observ, telefoane de la rude, pentru a-i ajuta, toți au rostul lor, în societate.
Am trecut peste o întrebare pe care mi-o notasem: ca adolescent, la liceu, ce pasiuni aveați? În afară de faptul că, precis, ați jucat fotbal.
N-aveam foarte multe de făcut, dat fiind că stăteam la cămin și nu prea ieșeam. Făceam sport și învățam.
Mai târziu, am început să fac colecții.
În ce constau colecțiile?
Cele mai mari sunt cele pe echipament sportiv. Mai am obiecte vechi, monede, binocluri... Le-am și achiziționat, altele le-am găsit la prieteni, sau la persoane mai vârstnice, care mi le-au dat cu plăcere.
Aveți o cameră, acasă, în care le țineți?
Da, am o cameră. Iar pentru echipamentul sportiv, am un dresing. Echipament de fotbal, întreg: tricou, jambiere, fulare.
Prima mea colecție, n-o să vă vină să credeți, a fost de șervețele! Din toate țările, de peste tot! După care am început cu fularele.
Și acum, de la câte echipe aveți echipamente?
Complete, sunt peste 100!
Deci, ați fost un adolescent cuminte, înțeleg. Ați avut vreo iubire adolescentină? Vreo fată cu care să mergeți în parc?
Da, dar nu cine știe ce. Doar așa, câte o plimbare în parc.
Aha! Nimic care să vă marcheze.
Bun. Deci, ați ajuns la București, ați intrat al 8-lea, la facultatea de Fizică. S-a dat petrecere? Ce s-a întâmplat?
Fără petrecere. Tata a fost foarte fericit, am venit acasă, am spus familiei, dar a fost ceva normal. Alte vremuri.
Ați stat la cămin?
Da! Am stat 5 ani la cămin. Între timp, am stat 9 luni în armată! Am făcut armata la Școala de Ofițeri de Transmisiuni, din Sibiu. Mi-a plăcut foarte mult să învăț alfabetul Morse! Îl știam perfect!
La cămin, am stat în Măgurele. De aceea, impactul cu Bucureștiul nu era atât de mare, că eram mai departe. Dar, pentru faptul că lângă noi era CSEN-ul (n.n.: Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară), unde lucra Valentin Ceaușescu, aveam condiții extraordinar de bune! Mult mai bune decât cei de la Politehnică, de exemplu. Noi aveam, acolo, centrală electrică, termică, proprie, camerele erau spațioase. Am stat chiar doi în cameră, de la început, nu trei. Am apelat la un piteștean, mai mare cu doi ani ca mine, care era președintele Asociației Studenților din România, chiar. Student eminent, și el, acum e profesor la Boston. Și ne-a pus doar doi, în cameră. Nu de alta, dar colegul meu de cameră era cam mare, avea 2 m și 125 kg, era mai greu să mai aibă loc încă cineva, cu noi.
Ați avut o viață foarte frumoasă, în cămin.
Dar care era frumusețea acestei facultăți de fizică?
Acolo am avut posibilitatea să studiez foarte multe domenii ale fizicii! La Politehnică, se făceau mecanică, acustică, electricitate și magnetism. Dacă vi le înșir toate pe care le-am făcut eu, în 5 ani de zile, nu vă vine să credeți: fizică moleculară, optică, fizica solidului, fizică nucleară, fizică cuantică, fizica plasmei, electrodinamică...Nici nu le mai știu pe toate!
În anul 4, îți alegeai specialitatea. Eu m-am dus la secția Materiale Nucleare.
Ce alte secții mai erau?
Mai erau Optică, Solid și de Reactori Nucleari.
M-am întrebat de ce n-am ales Reactori, dar mi se părea că e ceva foarte specific. Dar, materialele nucleare nu se foloseau doar în reactor, mi-am zis că am o plajă mai mare, probabil așa am gândit.
Până la urmă, tot de reactori nucleari am avut parte.
Și lucrarea de diplomă mi-am făcut-o tot în semi-conductori.
Nu v-ați gândit că ar putea fi periculos? Un profan, ca mine, s-ar fi gândit: materiale nucleare, probleme de iradiație.
Nu mi-a fost niciodată frică de asta. Dar probabil că nu-mi dădeam seama, la vârsta aia, recunosc. Făcusem, în anul 4 de liceu, un pic de practică, la Institut. M-au dus chiar acolo unde am lucrat, peste ani de zile. Ne plăcea ce ni se arăta, dar nu știam atunci că trebuie să mă feresc. Deci, nu mi-a fost teamă!
V-au spus profesorii ce deschideri aveți, urmând această secție? Adică unde veți putea merge, ce aport în societate veți putea avea?
Cred că da. Și a mai fost ceva foarte important: în anul 3, noi am avut doar un semestru de școală efectivă. Tot semestrul 2 a fost de practică, 6 luni de zile, pe care alegeai unde să le faci. Eu n-am ales să mă duc într-un laborator, m-am dus direct la Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară ”Horia Hulubei”, din Măgurele. Acolo am avut posibilitatea să văd fiecare laborator în parte, iar asta a contat foarte mult.
M-a interesat, cum am spus, cercetarea, dar cu finalitate practică.
De aceea, după foarte puțini ani am reușit să omologhez un tip de sursă pe care, apoi, l-am dus la un alt nivel. Pentru că mi-a plăcut să aduc bani în Institut!
Vorbiți puțin despre asta, să înțeleagă lumea.
Am ajuns la ICN Pitești cu dublă repartiție guvernamentală. Primii 5 dintre noi am avut o astfel de repartiție, cei cu mediile foarte mari.
Asta însemna că primii 3 ani îi lucrezi în producție, următorii în cercetare. La Institut, era o secție de producție ”Elemente combustibile”, care acum s-a transformat în Fabrica de Combustibili Nucleari, s-a separat de Institut, s-a dus cu Nuclearelectrica.
Când am ajuns la institut, cum ziceam, am fost dus la domnul director Andreescu, care a stat 10 minute de vorbă cu mine, s-a uitat pe documente, a văzut media, a fost impresionat, apoi m-a întrebat dacă am fost membru de partid și i-am spus că da (eram de vreo 6 luni de zile). Mi-a spus: ”Măi, băiatule, nu mai mergi în producție, te duci direct în cercetare”. Așa că eu n-am făcut nicio zi de producție, acolo!
Făcusem practică în laborator de Examinare Elemente Combustibile Postiradiere (LEPI) și mai știam despre secția Teste în Afara Ractorului (TAR), unde a fost șef domnul Valeca. M-a întrebat unde vreau să merg, la LEPI sau la TAR. Și am optat pentru LEPI. Acest laborator ținea de Secția Reactor, unde era director domnul Marin Ciocănescu.
Cu domnul director, din 2012, până în 2020, mergeam și mă întorceam de la serviciu, îl luam cu mașina. Și, cât stăteam în mașină, 30 minute dus, 30 minute la întors, vorbeam numai despre știință!
Adică nu despre femei, nu despre fotbal!
Nu! N-am vorbit niciodată despre altceva! Domnul Ciocănescu a rămas la serviciu până la 88 de ani! Avea mintea verde-verde!
Și încă o are! Ieri m-am întâlnit cu dumnealui!
Să revin. În LEPI, erau mai multe colective. Domnul director m-a întrebat ce am avut la licență. I-am spus (cu germaniu, cu siliciu, cu semiconductori) și mi-a zis: ”N-o să te ajute la nimic ce-ai făcut tu acolo! Va trebui s-o iei de la zero!”.
Noroc cu partea teoretică, pe care o stăpâneam.
Mi-a spus să merg la șeful de laborator (care lucra singur și de care toți se cam fereau). Norocul meu a fost că, în vara aia, șeful de laborator trebuia să plece în Germania, o lună de zile. Iar eu am ajuns a doua, a treia zi după ce plecase. Așa că mi s-a spus ca, până revenea, să lucrez la Metalografie. Acolo era un colectiv foarte plăcut, erau tineri, mi-a plăcut. Și, când au văzut că muncesc și că-mi place, șeful acestui colectiv n-a vrut să mă mai lase să plec, atunci când s-a întors celălalt domn, din Germania.
Am fost acolo 5 ani, până în 1992, când am avut, pot să spun, o cumpănă. În anul acela a fost marea restructurare, au plecat foarte mulți din Institut. Domnul Ciocănescu ne-a chemat pe fiecare în parte. Când a ajuns la mine, mi-a spus că, fiind ultimul venit, trebuie să plec, dar rămâne soția. Mă căsătorisem, iar soția lucra tot acolo, dar era mai veche, lucra din 1985.
Am cedat nervos, eram terminat, m-a luat plânsul! Situația era grea...
Domnul director mi-a spus: ”Ar mai fi o singură soluție: încerci să faci surse radioactive cu cercetătorul X”. Era vorba despre un tip foarte deștept, dar dificil, nu voia să lucreze nimeni cu el. Am spus că da. Aș fi spus da la orice!
A fost dificil. Luasem un domeniu despre care chiar nu știam nimic. Mi-au trebuit tot felul de atestate: să sudez în argon, să lucrez cu macaraua, de legător de sarcină, liftier, electrocar... Dădeam examen din an în an, mergeam cu muncitorii, chiar dacă eram inginer.
Așa am început să fac surse radioactive. Și, în doi ani, am omologat o sursă!
La un moment dat am rămas singur, dar mi-am făcut o echipă a mea. Am lucrat așa până în 2001.
O să vă rog să ”traduceți” pe limba noastră ceea ce făceați acolo.
Aveam un iridiu, pe care-l iradiam, să-l aducem în anumiți parametri. Aceste disculețe mici de iridiu, puse în niște capsule de oțel inoxidabil, pe care le sudam, le verificam să fie etanșe, făceam toate testele, după care le vindeam laboratoarelor de gamagrafie industrială. Acestea controlau sudurile de la conducte.
Ultimul proiect mare la care am lucrat a fost acel BRUA, care duce conductă de la Marea Neagră în Ungaria. Acolo erau suduri din 20 în 20 m. Iar laboratoarele, cu niște dispozitive speciale, scoteau sursa și verificau, pe circumferință, conducta, cu un film fotografic. Unde era un por, pe film se vedea altfel.
Și compactarea asfaltului se verifică tot cu astfel de surse!
Așadar, obțineam, prin sinterizare, un material neiradiat, pe care îl iradiam în reactor. Dar, dacă nu-l vindeam pe tot, aveam posibilitatea să-l refolosesc. Îl reiradiam, îl aduceam la parametrii și-l vindeam. Cei de la București cumpărau din Olanda materialul gata iradiat, nu puteau să iradieze. Și, până ajungea în România, își pierdea din parametrii, din radioactivitate, din curie (așa se numește unitatea de măsură pentru radioactivitate), care scad, în timp. De aceea, laboratorul care are sursa e interesat să lucreze cu ea cât mai repede!
Și aveau un preț/curie, să zicem 20 de euro. Eu sunam la ei, mă dădeam un partener interesat, aflam prețul, și vindeam sub ei, să zicem cu 16 euro/curie. Bineînțeles că lumea venea la noi să cumpere!
Vorbisem cu directorul, îi cerusem mână liberă să fac asta. I-am promis că, în câțiva ani, îi închidem pe cei de la București și așa s-a întâmplat!
Din momentul acela am rămas singurul furnizor din țară! Lucrurile au mers foarte bine, era coadă la poarta Institutului ca la mașini, la Dacia! Asta a durat câțiva ani.
Ați făcut o sursă și pentru tratarea cancerului, parcă știu.
Da. Citisem foarte mult despre cancer, despre cum se tratează, despre cobaltoterapie. Ca să înțelegeți: cobaltul își pierde parametrii, după iradiere, mult mai lent decât iridiu, în ani. Dar, pe de altă parte, și trebuie să fie iradiat câțiva ani, pentru a fi sursa foarte eficientă, să dea doar în celula bolnavă! Am zis să încerc să fac o sursă de cobalt! Am scos-o în vreo 3 ani jumătate.
Dar costa foarte mult - 100.000 de euro! - iar spitalele nu aveau bani. Pentru sursa asta, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare dădea autorizație pentru 5 ani, pentru 7 ani jumătate, cel mult, pentru că, după această perioadă, nu-și mai făcea efectul și trebuia schimbată.
Una peste alta, nu era rentabil. Deci, am făcut sursa, am omologat-o, dar nu puteam s-o vindem spitalelor, fiind prea scumpă.
Și-atunci am zis să încerc invers: să dezafectăm surse vechi!
O sursă de cobalt bună să trateze cancerul trebuie să aibă între 8000 și 12000 de curie. La 3000 de curie se considera epuizată, devenea deșeu radioactiv. Însă rămânea, în continuare, foarte periculoasă și trebuie ținută într-o zonă sigură. Iar la Institut exista acest laborator, cu puțuri de stocaj, cu nu știu câte bariere, era foarte mare siguranță! Adică nu se putea ajunge la o astfel de sursă pentru a o putea folosi, Doamne ferește, în alte scopuri.
Pentru a dezafecta în condiții de extremă siguranță și pentru a respecta întru totul ”Protocolul de neproliferare”, am făcut contracte cu Departamentul de Energie al SUA, care ne-au învățat, pe mine și echipa mea, cum să dezafectăm aceste instalații și să venim cu sursa la Pitești.
Când am ajuns cu primul transport în curtea Institutului, ne-au spus să-i chemăm. Au venit să vadă cum facem dezafectarea, s-au asigurat că totul e ok și ne-au spus că, din acel moment, putem lucra singuri.
Ne-am mai ocupat și de reparat astfel de instalații, spitalelor cărora li se stricau!
Dacă se strica o astfel de instalație, aduceam acel cap de iradiere la Pitești, îl demontam, scoteam sursa, puneam un cap de iradiere funcțional și îl duceam înapoi.
Ați lucrat cu multe spitale, la modul ăsta?
Cu toate din țară! Mergeam eu personal cu echipa.
De ce era nevoie să meargă directorul general?
Prinseseră încredere în mine. Eu făceam rapoartele, iar acolo mă întâlneam cu toată lumea: cu poliție, DSP, antitero. Făceam o întâlnire mare, cu directorul spitalului și spuneam de ce avem nevoie. Mai întâi ne duceam să pregătim lucrarea, spuneam ce intrare ne trebuia, pentru că ne duceam cu camion de 25 tone, iar poliția mergea cu noi, ne deschidea drumul. Era mai complicat.
Da. E complicat și interesant. Dar să revenim un pic la alte aspecte.
Cum și când v-ați căsătorit?
M-am căsătorit în 1992. Pe soția mea am cunoscut-o la serviciu, v-am spus, era dozimetrist în laborator. Ea a lucrat acolo imediat după liceu, iar facultatea a făcut-o la Pitești, facultatea de subingineri.
Unde locuiați, când ați cunoscut-o pe doamna?
În Trivale. Stăteam într-un apartament al unei rude mai îndepărtate, care locuia în județul Olt, plăteam chirie.
Apoi, în 1992, mi-am cumpărat prima mea casă, o garsonieră.
Mașină aveați?
Mașina lui tata, o Dacie. Am luat-o eu după ce a murit tata.
Nu erați bogat, în 1992.
Și nici soția. Am început de jos, am muncit foarte mult, amândoi. Făceam și meditații, nu cu mulți copii odată, cu câte unul, maxim doi. Dar eram foarte căutat, pentru că intrau la facultate.
Țineam la tata banii pe care-i strânsesem și eu, cam cât o jumătate de Dacie. Iar când a murit tata - moarte fulgerătoare, care ne-a dat complet peste cap! – am folosit și banii mei și am mai rămas cu 5000 de lei datorii.
La Institut nu erau salariile cine știe ce, dar aveam niște bonusuri, cele de categorie nucleară, era normal.
Încet, încet, am strâns bani. A venit copilul, în 1993. În 1995 am cumpărat un apartament cu 4 camere (pe care-l am și acum, acolo stă mama mea), cu aceiași bani cu care am vândut garsoniera, culmea! Acolo am stat până ne-am făcut casă, în care ne-am mutat în 2007. Casa am luat-o la roșu, am făcut noi niște modificări și finisajele.
Iar mașina când ați schimbat-o?
În 1993 am luat o Dacia Break bej, apoi o Dacia Nova... Mașina o schimbam cam la un an, nu-i scădea foarte mult prețul.
Acum se poate spune că sunteți bogat? Cum vă apreciați?
Suntem o familie care are stabilitate financiară.
V-a preocupat această stabilitate financiară, acest nivel de trai?
Da! Aș fi ipocrit să spun altfel, cred că toată lumea își dorește să trăiască mai bine.
Doamna a plecat de la Institut. Când și de ce?
În 1999. A plecat în asigurări de viață, la Nederlanden. Acolo a performat absolut tot timpul! De aceea a fost selectată pentru bancă, pentru ING. A luat, la început, o franciză, la Pitești, după care a luat-o și pe a doua, la Târgoviște.
Dumneavoastră le spuneți firesc. Dar sunt evenimente pe care alții nu le pot crea!
Este foarte ambițioasă! O perioadă, soția mea venea la ora 16 de la serviciu și continua să facă munca asta, în asigurări, până noaptea la 22!
Era foarte insistentă, a știut exact ce trebuie să facă, și-a făcut o echipă...La un moment dat, când a văzut că merge și că începuse să câștige bine, a renunțat la serviciul de la Institut.
Dar erau domenii foarte diferite! Acolo, fizică atomică, aici, economie. Cum a reușit?
Da! Asta am și apreciat foarte mult la ea, pe partea profesională.
A făcut facultate, toate cursurile posibile, a făcut The Open University...Foarte ambițioasă!
Îți trebuie mult curaj! Eu nu știu dacă aveam curajul ăsta, să intru într-un domeniu ca cel în care a intrat ea, luând-o de la zero.
Eu și acum vă spun, dacă mă întrebați, că nu-s de acord cu a doua franciză, de la Târgoviște.
De ce?
Pentru că e femeie și muncește foarte mult!
Ea nu avea permis de conducere, rețineți! Și-a luat permis destul de târziu, când a văzut că nu se mai putea descurca fără mașină. Iar acum conduce 200 km pe zi. E greu și pentru un bărbat, darămite pentru o femeie. Uitați-vă, acum, ce vreme e afară. Ea a fost la Târgoviște și, probabil, e pe drumul de întoarcere spre casă. Ușor nu e!
Face performanță cu amândouă francizele?
Da, cu amândouă! Dar a performat de la început, de când cu asigurările.
Ei au acolo un sistem de recunoaștere a performanței: le fac cadou o excursie pe an, pe care o fac cu board-ul din Olanda. Nu a pierdut niciodată, din 1999, vreo excursie! Și sunt vreo 15 din țară, adică destul de puțini. A călătorit în toată lumea!
Dumneavoastră nu ați călătorit, cu Institutul?
Ba da. La Viena, de cele mai multe ori, mai ales după ce am devenit director. Mă duceam la conferințe, aveam lucrări...
N-am fost numai la Viena. Dar întotdeauna în interes de serviciu.
De când sunteți primar ați călătorit în interes de serviciu?
Puteați s-o faceți?
Sigur că da, primesc foarte multe invitații.
Și de ce nu v-ați dus?
N-am fost.
Spre rușinea mea, am vorbit cu primarul din Kragujevac exact despre treaba asta, nici dumnealui nu a avut timp să vină la noi, nici eu să mă duc la ei.
Singura dată când am fost la Kragujevac am fost cu domnul primar Pendiuc (dânsul m-a luat), la un eveniment de-al lor, pe care-l au toamna.
Ați fost și sunteți rezervați, modești, și dumneavoastră și soția, n-ați făcut paradă de ceva anume.
Nu! Acum nu mai e timp nici de niște concedii absolut normale, nu vedeți?
Chiar așa, cine muncește mai mult, acum? Dumneavoastră sau doamna?
Amândoi. Și ea vine la fel de târziu, e obosită. Și mama ei are probleme de sănătate și mama mea, mergem dintr-o parte în alta. E greu.
Fetița dvs a înclinat spre partea economică, a urmat studii economice, chiar în Anglia. Explicați puțin.
Fata mea a învățat foarte bine. I-au plăcut matematica și fizica. Fizica a lăsat-o, până la urmă, și a făcut facultatea de matematică, cu specializarea matematică-economie.
Când mi-a plecat de acasă, la 18 ani, am plâns cum n-am plâns decât atunci când a murit tata, credeți-mă! E acolo de 12 ani!
A vrut să plece?
A avut șansa (ar spune soția mea; eu aș spune neșansă, că vreau să se întoarcă acasă; sunt egoist) să plece într-o școală de vară, în 2011 (era între clasele a X-a și a XI-a), la Oxford. A fost singurul român din grupul respectiv. Știa engleză bine, dar am vrut să meargă să vorbească numai engleză, în cele 3 săptămâni. A fost foarte bine și a fost atât de încântată, încât la întoarcere ne-a spus: ”Eu fac facultatea la Londra!”.
A aplicat și a fost primită la 4 facultăți mari. Și-a ales-o pe cea care era cea mai bună, pe economie, din Europa și a patra, în lume.
Nu era scumpă?
A avut credit, pe care și l-a plătit singură. Masteratul l-am plătit noi. Pe an, 8500 de lire, în total a costat totul vreo 20000 de lire.
Cine aduce mai mulți bani în casă?
Soția.
Cu mult mai mult?
Cred că da! Eu am indemnizația de primar și pensia. O pensie normală, nu specială, o pensie la limită de vârstă. După 33 ani de muncă, dintre care 25 ani, în condiții speciale.
Mergeți foarte des la Londra, e un stil al familiei, când dumneavostră, când doamna. S-a speculat în oraș că mergeți pentru nu mai știu ce...
Pentru tratament medical, am auzit și eu.
De câte ori vă duceți?
Merg la fată, o dată la două luni, luna următoare ducându-se soția. De data asta, fata mea vine acasă de Paște. După care sunt alegerile. În timpul verii – iulie, august – n-am prea mers niciodată, reluăm în septembrie.
Fetița dumneavoastră, Cristiana. Chiar așa, doamna a propus s-o botezați după numele dumneavoastră?
Am vrut să-i zicem Ana Maria. Dar după ce a născut-o și m-am dus la ea cu flori, Doina mi-a spus că s-a hotărât s-o numim Andreea Cristiana, să aibă numele meu.
Ce frumos! E un omagiu pe care vi l-a adus!
Da! Cristiana, nu Cristina. Îmi place foarte mult numele ăsta!
E un om realizat, fata dumneavoastră.
Da! M-am bucurat că și-a luat un apartament, cu credit! 500.000 lire a costat apartamentul, din care 350.000 lire a fost creditul la bancă. Ea își plătește creditul! Iar bonusurile anuale, dividendele (au toți dividende, la firma unde lucrează!), tot la credit îi duce! Și l-a scăzut, l-a adus cam la jumătate, acum.
Unde lucrează?
La un fond de investiții american.
Câștigă mult?
Câștigă bine!
Mai mult decât mama ei?
Ei, nu chiar la nivelul ăsta. Câștigă cam cât mine.
Eu îi spun mereu să vină acasă, dar ea îmi spune s-o las, că nu e, deocamdată, momentul, în România. Dar eu sunt sigur că, la ce știe ea să facă și la cât de apreciată e pe piața internațională – Asia, America de Sud – ar găsi același salariu, în România.
Explicați puțin, să înțeleg mai bine: cum adică e apreciată pe piața internațională?
Vă dau un exemplu:
A avut clienți ai fondului, pe Japonia. Investește banii clientului, face tot ce se poate să aibă un profit. Având experință, deja, și-a dat seama când a început să se piardă și a spus: trebuie să vindem! acum! Au ascultat-o și au vândut. A doua zi a căzut totul, s-a dovedit că a avut dreptate. Clientul a trimis scrisoare de mulțumire fondului – am văzut-o! - adresată Cristianei. Mulțumea pentru fler și intuiția pe care le-a avut, pentru că au pierdut foarte puțin. N-au câștigat nimic, dar nici n-au pierdut enorm.
Dar nu e foarte stresant ce face ea?
Ba da! Câteodată, lunea, lucrează de acasă. Dar, în camera ei, are monitoare ca la serviciu! Lucrează la două tastaturi, ce n-am văzut niciodată! Trebuie să fie extrem de atentă! Discută și cu cel din Asia, și cu cel din America, sunt în continuă legătură!
Nu-și mai poate pune nimeni problema de unde sunt veniturile familiei Gentea, în situația asta!
În niciun caz!
Vă duceți foarte des la țară, știu că vă place: vă stropiți pomii, vă faceți vinul... Cum e?
Ce să vă zic: vinerea, cam în jurul orei 12, încep să nu mai am răbdare, efectiv! Maxim la 13.30, am plecat!
Întâi merg la mama să-i duc mâncare, să aibă sâmbătă și duminică, îi trimitem și soacrei, pentru vineri, că apoi se duce soția la ea să-i gătească.
Doar mă schimb (am bagajele făcute!) și fug la țară.
Cum trec de Moșoaia, mă liniștesc ca prin farmec! Telefonul îl ”uit” în mașină, intru pe poartă și încep: cosesc iarba, merg la vie, când e de stropit, stropesc prunii, dacă îmi spune sora mea să vopsesc ceva, o fac. Când e timpul, fac țuică, cu un vecin care mă ajută. Orice muncă fizică pentru mine, acolo, e o plăcere!
Vin vecinii, vine primarul, ei îmi spun ce s-a mai întâmplat prin sat, mă întreabă dacă dau o țuică, eu o dau, îi pun la masă.
Dați o țuică, la țară, dar, în același timp, discutați cu primul ministru al României, iar acum, că e Simfonia, veți avea discuții cu ambasadori. E o distanță foarte mare, între aceste universuri.
Foarte normal și foarte aproape de realitate, stilul dumneavoastră de viață! Sunteți, în același timp, o familie care nu se afișază.
Nu vă mai întreb dacă sunteți fericit, pentru că își dau oamenii seama singuri din ce le-ați povestit.
Vă mulțumesc foarte mult!
Eu vă mulțumesc!
Un interviu de Gheorghe Smeoreanu
Aprilie, 2024