A murit Dinu Săraru
- Written by Criterii
- Category: National
Scriitorul Dinu Săraru a încetat astăzi din viață, la 92 de ani, anunță familia sa. Născut la 30 ianuarie 1932, în Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, el a fost și un publicist de excepție, încurajând permanent tinerii colegi de breaslă, oferind fără rezerve sprijinul și sfaturile sale, se arată în comunicatul familiei Săraru.
Potrivit acesteia, scriitorul a avut un talent unic, ancorat în lumea reală. Dragostea profundă față de universul autentic al satului românesc a inspirat generații întregi de scriitori, jurnaliști și cititori.
Constructor vizionar de instituții teatrale și manager dedicat artiștilor, Dinu Săraru şi-a pus amprenta asupra destinului mai multor generații de artiști, se mai arată în comunicatul familiei Săraru.
Articol din 2018
Îmi place la nebunie cel mai recent roman al lui Dinu Săraru: Corrida.
La 85 de ani, scriitorul se joacă frumos, cu tot ce presupune jocul, adică opusul trudei, al luării în serios, al vanităţii.
Dinu Săraru e Homo Ludens, iar mica eboşă literară devine act cultural pur, în sensul în care însuşi Johan Huizinga spunea: „Căci în mintea mea nu se punea problema: ce loc ocupă jocul printre celelalte fenomene de cultură, ci: în ce măsură are cultura însăşi caracter de joc.”
Pretextul este o coridă la Nimes pe care personajul auctorial vrea să o savureze alături de un mic grup de amici. Chipurile, autorul este pasionat de sânge şi moarte.
Pistă falsă, deoarece urmează punerea în abis de la Arnota.
Dinu Săraru coboară din poveste şi ne mărturiseşte că îşi dictează cartea despre coridă maicii stareţe, iar contrastul sau identitatea dintre toreador şi autorul anahoret sunt ambele depline.
Aşa se naşte o pagină de mare rafinament a literaturii române:
„Nu ! Interveni V.B., rămânem toţi trei la masă şi sper ca măcar să furăm cu coada ochiului reacţia blondelor suedeze, ne îngăduiţi, râse el împăciuitor şi ridicând paharul, ciocni cu Domnul scriitor şi apoi cu mine.
- Aşadar, păru să revină la sentimente mai bune Domnul scriitor, călugăriţa, cum spui dumneata, ţi-a prelungit viaţa de scriitor.
- Da, răspund eu, trebuie să recunosc că ce se petrece e, din punctul meu de vedere, un miracol. Şi s-ar putea traduce prin darul, harul, binecuvântarea, cum chiar ea se justifică, de a face linişte în jurul ei şi în general de a face linişte şi de a transmite liniştea şi, o dată cu ea, însingurarea mea, izolarea mea şi, în acelaşi timp, puterea ei de a dispărea. Aici e, de fapt, miracolul, pentru că în clipa în care s-a aşezat în faţa laptopului cu degetele pe taste, pur şi simplu dispare.
- E frumoasă ? întreabă Domnul scriitor exact în clipa când vuietul mulţimii izbucni din pântecul incendiat al arenei şi îl văd ajuns în miojlocul ei cu braţele deschise să îmbrăţişeze pe rând câte o jumătate de arenă şi îl văd aplecându-se pentru salutul omagial. E exact clipa când El Juli începe să cucerească, cu zâmbetul lui larg, cu ochii lui aprinşi, de culoarea castanei coapte, strălucitori, cu fruntea înaltă pe care se revarsă rebel cârlionţii părului arămit de razele soarelui ajuns aproape de asfinţit, cu obrajii fierbinţi respirând o agresivă sănătate adolescentină.
- E frumoasa ? mă întoarce la dialogul lui Domnul scriitor.
- Picadorii au îndreptat taurul spre centrul arenei unde e aşteptat în secunda asta de El Juli căruia i s-au adus capa şi sabia; e, asta trebuia să vedeţi neapărat, zice V.B. care nu s-a păutut stăpâni şi a întors tableta aprinsă spre noi. E clipa întâlnirii cu taurul: Uitaţi-vă !
- Domnul sciitor întinde mâna stângă şi întoarce tableta spre faţa de masă roşie şi rămâne cu palma pusă pe ea.
- Ştiţi fata din tabloul lui Grigorescu, intitulat, mi se pare, Zestrea, cu fata aceea rezemată de spătarul unei canapele pe care se află, ca şi cum ar fi fost expus anume, un covor oltenesc, zic eu: Domnule scriitor, e chipul călugăriţei. Îl mai întâlniţi la fel de frapant pictat în celebrul tablou intitulat Femeie din Rucăr. Este, ca să înţelegeţi mai bine, după opinia mea, chipul cuminţeniei. Nu mai mult. Un chip anume al cuminţeniei lipsite de ostentaţie, deloc frapantă, dar de o poezie care încape sigur în cuvântul cuminţenie.”
În aceste pagini, Dinu Săraru nu se mai joacă, se mărturiseşte, îşi declară dragostea sa cuminte pentru cumintele chip al stareţei, totul prins în rama unui roman de moarte şi sânge.
Să psihanalizăm ? Ar fi indecent şi nepotrivit.
Ca într-o adolescenţă de senectute, Dinu Săraru pare că roşeşte scriind.
Îi şade bine, iar capodopera scoate capul ca o floare de primăvară.
Corrida este un mic roman uriaş.
Gheorghe Smeoreanu
