Menu

Suferințele tânărului Marco - o povestire de Vlad TOBĂ

f_350_200_16777215_00_images_banner6_Vlad_Toba_Avocat_10.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Mirosul puternic al bătrânilor măslini cu frunze puține și tari, cu nervuri galbene ca lumina, ce scăpaseră de blestemul Mântuitorului Isus și fuseseră aduși tocmai din Grădina Ghetsimani de către Pilat din Pont după uciderea samaritenilor de supărare că prea repede îl înlocuiseră pe Fiul Lui Dumnezeu cu un alt așa-zis Mesia, ale căror rădăcini lungi și puternice ca oțelul aproape că străpunseseră bărcile construite din lemn adus tocmai din Africa, cu catargele și încheieturile lor putrede, mirosind a mucegai, cu debarale pline de aur, mirodenii și flori alese pe sprânceană de către Claudia Procula cea sfântă, ce se zgâlțâiseră la fiecare adiere de vânt în periplul lor către Cetatea eternă, inunda, în valuri domoale, la mai bine de 2000 de ani depărtare, grădina casei lui Marco împânzită cu leandri și alte plante mediteranene ce nu mai văzuseră apă de mai bine de 4 săptămâni.

Particulele de praf de pe cupola Panteonului, cu deschiderea ei perfect rotundă spre cerul azuriu ca Marea Mediterană în care se oglindea la sute de kilometri depărtare, ce fusese casa zeilor romani un timp îndelungat și care adăpostea fragmentele din corpul unor suflete remarcabile, se plimbau, cu picioarele lor invizibile, pe coloanele și statuile celui mai frumos oraș al lumii omenești, împânzit de câteva zeci de ani de cafenele, piețe, restaurante și români de toate vârstele, cu metehnele lor mioritice. Bucățile dreptunghiulare și grele, de piatră, montate la distanță egală încă de pe vremea lui Nero de către sclavii lihniți de foame și uscați de sete, cu mâinile lor subțiri ce stăteau să pocnească la fiecare mișcare ca niște bucăți de paie, plini de rănile mustind a puroi și viermi cu capul alb ce dormitau în țesutul sângeriu și puțin vascularizat, care fuseseră călcate de iluștrii generali romani ce anunțau în piața publică și cu mare fast victoriile remarcabile obținute de Imperiu până în locurile unde oamenii călăreau elefanți cu pielea lor sidefie și tăbăcită de la atâta soare, beau sânge de antilopă și făceau orgii în fața piramidelor, erau acum murdărite de particulele de cauciuc, lăsate de scuterele colorate de parcă ar fi fost un curcubeu uriaș și conduse cu atâta poftă de urmașii lui Cezar și ai lui Constantin cel Mare, îmbrăcați tot timpul la costum, cu cravatele ca niște pendule ce arată cât de puțin valorează viața unui om în fața istoriei.

Casa lui Marco, aflată la o aruncătură de băț de cea mai frumoasă fântână arteziană făurită vreodată de mâinile de lut ale unui pământean, în care, păcălit fiind de viclenia oamenilor, stă imortalizat într-un bloc de piatră zeul Neptun ca într-un tablou uriaș, cu brațele lui puternice și vocea lui cea groasă, cel care schimba cursurile apelor și direcțiile bancurilor de pești într-o clipă, cu privirea lui întoarsă spre paradisul către care nu a mai apucat să ajungă după pierderea războiului de către zei, fusese cumpărată cu banii primiți de la tatăl său, pe numele lui Dan Marcovici, unul dintre cei mai prolifici latifundiari din capitala Bucureștilor începând cu anii 2000.

Domnul Marcovici, un bărbat bine, gentilom din vârful unghiei transparente a degetelor mici de la picioare și până în fruntea lui cea lată și ușor brăzdată de riduri, cu pielea de pe față strălucindă și curățată pe fiecare dimineață de firele de păr cu briciul său perfect ascuțit, pe care îl ținea într-o bucată de piele de căprioară, cu niște sprâncene aproape sesizabile, dorit de toate femeile din cadrul structurii speciale a Ministerului Afacerilor Interne în care lucrase toată viața, îmbrăcat de când se trezea și până se culca în costumele sale călcate permanent la dungă, dobândise, într-un mod perfid, drepturile de proprietate ale unei mari familii de industriași al cărei ultim urmaș decedase cu ocazia revoluției din anul 89. În luna noiembrie a aceluiași an fatidic, când mirosul vestic al schimbării cuprinsese deja întreaga lume răsăriteană și bătea puternic la ușile închise din lemn românesc, produse la fabrica de mobilă „Luceafărul”, atât de lăudată de structurile comuniste de partid, ce segmentau construcțiile imense realizate în arhitectura moscovită în semn de devotament pentru Bătrânul urs, bărbatul ce abia își dobândise maturitatea profesională fusese vizitat, ca de fiecare dată, vinerea, de Conul Tache, un gentilom în jurul vârstei de 65 de ani ce purta un baston maron, din lemn de trandafir, cu vârful înconjurat de o foiță de aur galben, ștanțată cu numele familiei Albulescu.

Elementul vestimentar fusese moștenit de la bunicul său, mare inginer român la începutul secolului 20 pe numele său Gheorghe Albulescu și fusese ținut, cu putere, de mâinile micuțe ale bătrânelului cu pălărie și papion ce apărea zâmbind în mai multe poze alături de Regele Ferdinand cu mustața lui proeminentă, în timp ce inaugurau, cu mare satisfacție, niște centre de producție în București ce aveau să aducă bunăstarea populației. De fiecare dată când avea ocazia, Conul Tache îi povestea polițistului din structurile speciale despre avuția pierdută de familia sa ca urmare a alegerilor trucate de către regimul comunist de la începutul anilor 50. De la case în Piața Victoriei situate pe străzile al căror nume poartă, în prezent, denumirile capitalelor europene, în care Conul, copil fiind, învățase de la profesoarele despre care vorbea cu mare admirație cele 3 limbi străine pe care le-a știut, perfect, până la momentul trecerii în corturile drepților, cu grădini în care cânta la pianul uriaș cumpărat tocmai din Franța, cu clapele lui din fildeș și până la fabrici pline de mașinării cu tehnologie revoluționară pentru vremurile respective, toate fuseseră preluate în mod abuziv de către comuniști și distruse pentru construirea ulterioară a blocurilor gri, urâte din străfunduri de toți iubitorii frumosului sau pentru uzul unor instituții publice.

Bărbatul rămăsese cu prestanța și cultura extraordinare ce îi fuseseră transmise, cu strictețe, de mama sa, căci tatăl, un intelectual desăvârșit care ar fi putut revoluționa transportul feroviar românesc, prieten cu Mircea Eliade cu care ar fi povestit nopți întregi despre istoria religiilor sau cel puțin așa susținea Conul Tache, fusese aruncat prin anii 1960 într-una dintre închisorile negre ale regimului unde avea să moară de frig și tuberculoză. Moștenire îi rămăseseră și câteva bijuterii ce aparținuseră bunicii, respectiv mamei sale, bastonul și un ceas de buzunar ce aparținuseră bunicului și fuseseră ascunse în niște unghere de către o slujitoare devotată, dar și titlurile de proprietate ce erau scrise cu stilou și cerneală de culoare verde pe hârtie cartonată pe care le obținuse, cu greu, chiar de la un coleg al lui Dan Marcovici în schimbul uneia dintre perechile de cercei cu rubine pe care le purtase mama sa până la moarte. Insuflat de dorința iluzorie a îndepărtării regimului comunist dar și a principiilor acestuia, de libertatea și energia care înconjuraseră mințile și sufletele tuturor românilor în luna decembrie a anului 1989, complet lipsit de ideea potrivit căreia schimbările sociale majore nu se pot realiza decât în mod controlat, bărbatul cu părul cărunt, îmbrăcat la costum, cu cravata atârnată de gât și cu bastonul maron în mână, se dusese în Piața Universității alături de sutele de mii de oameni pentru a-și exprima oful și durerea ce îi găuriseră inima și mintea atâția zeci de ani. Plin de entuziasmul și dorința de a recupera drepturile fundamentale pierdute dar și o parte din averea incomensurabilă a familiei sale, simțind libertățile care stăteau să-i iasă afară din pieptul îmbătrânit de atâta tristețe și durere ca niște păsări uriașe bătând din aripi, se alăturase unui grup de tineri ce striga continuu, din toți rărunchii, „Jos Ceaușescu”.

Conul Tache pe care mobilitatea îl părăsise demult, cu dureri profunde de spate și de oase, încercase să pătrundă împreună cu tinerii în clădirea Universității din București pentru a-și striga drepturile de undeva din ceruri dar și din dorința ca mesajul lui să ajungă până în statele pline de beneficii și servicii despre care citise doar în cărțile interzise. Cu zâmbetul în ochi și plămânii plini de bucuria că avusese privilegiul să trăiască schimbarea despre care nimeni nu mai avea nici măcar curajul să viseze, bărbatul avea să fie secerat împreună cu doi studenți ai Politehnicii de o rafală de gloanțe trasă tocmai de unitatea specială din cadrul ministerului în ale cărei camere se ducea, periodic, pentru a-și spune oful și a da lecții de italiană. Așa cum avea să fie spus în declarațiile date ulterior în fața organelor de anchetă, cei cinci tineri polițiști din cadrul Ministerului Afacerilor Interne fuseseră încunoștințat, telefonic, de o persoană care nu fusese identificată niciodată că un grup de agenți străini agită masele de la balcoanele clădirii Universității din București, că toți membrii acestuia sunt înarmați, sugerându-li-se să nu ezite să folosească armele din dotare. Cel mai tânăr dintre polițiști, abia intrat în sistem, emoționat fiind de situația în care se afla, stimulat de vacarmul și tensiunea crescândă a protestatarilor, văzându-l pe Conul Tache cu pălărie, îmbrăcat impecabil, cu cravata în vânt și cu un baston licărind în mână despre care, așa cum avea să declare, ar fi crezut că ar fi fost o baionetă, îl identificase ca fiind unul dintre agenții străini despre care li se comunicase și, fără să clipească, apăsase pe trăgaciul aproape înghețat eliberând o rafală de gloanțe care îi răpusese pe cei trei într-o clipă.

Ca într-un film prost, trupul Conului ce căzuse de la balconul Universității unde, cu mai bine de jumătate de secol, se cântau serenade, se spuneau poezii de către tinerii care consumaseră cafea și opium în epoca boemă a Bucureștilor, unde chiar prietenul tatălui său, marele Mircea Eliade, diseca broaștele despre care urma să scrie într-un celebru roman, avea să fie călcat în picioare de mulțimea ce nu mai simțea frică, ci, plină de vervă și energie din stele, voia, cu orice preț, îndepărtarea comunismului și a conducătorilor răului. Vestea morții Conului Tache, ce fusese identificat la morgă chiar de către Dan Marcovici după bastonul bunicului său care, ca printr-un miracol, îi rămăsese în mână, îl întristase, pe moment, pe tânărul polițist ce, cu un sânge mai rece decât apa de izvor din Munții Carpați, un gând venit tocmai din fundul Iadului și cu datele de identificare ale unicului moștenitor al familiei Albulescu, se dusese la cel mai mare falsificator de documente pe care îl avea sub supraveghere și, după o zi de muncă asiduă, asigurarea libertății și plata unui preț semnificativ mai mic decât prețul practicat de Nea Marcel, printr-un testament autentic, funcționarul din cadrul Ministerului devenise unicul moștenitor al Conului Tache și, implicit, al imperiului familiei de industriași ce, mai devreme sau mai târziu, urma să fie restituit.

Începând cu anii 2000, după modificările legislative ce impuneau, pe plan extern, spălarea imaginii României de tot ce a însemnat regimul comunist dar și restituirea proprietăților către urmașii familiilor deposedate abuziv, Dan Marcovici împreună cu avocatul Dinescu, se apucaseră de înregistrat notificări pentru restituirea bunurilor familiei Albulescu intrând în rol atât de bine încât, ținând cont de puținele asemănări de comportament între acesta și Conul Tache dar și de faptul că nu-și cunoscuse niciodată părinții, în ipocrizia și minciunile sale, Dan Marcovici aproape că ajunsese să creadă că era descendentul familiei Albulescu.

Cu ajutorul tuturor informațiilor de care dispunea în baza funcției sale în cadrul fostei și actuale securități dar și prin prisma muncii și devotamentului avocatului Dinescu, după mulți ani de muncă, bărbatului începuseră să i se restituie, rând pe rând, terenurile, casele și fabricile aparținând fostei familii de mari industriași primind, câteodată, până și schițele inginerului care stătuse lângă Regele Ferdinand, înscrisuri pe care Marcovici, cu dezinteresul și mârlănia caracteristice, le depozitase într-o debara în casa din Pipera pe care și-o construise între timp. Așa că, la aproape douăzeci de ani de la Revoluție și de la decesul Conului Tache, de la salariul și pensia decente pe care Dan Marcovici le primea în calitate de general și cu care ar fi trebuit să își întrețină familia, ajunsese să-și trimită băiatul împreună cu soția la Roma, să le cumpere o casă maiestoasă lângă Fontana di Trevi cu o grădină veche de mii de ani și să-i plătească odraslei sale cursurile la cea mai prestigioasă facultate de drept din Italia.

Avocatul Dinescu, coleg de serviciu cu Dan Marcovici în cadrul Ministerului Afacerilor Interne înainte de căderea regimului, despre care gurile rele susțineau că ar mai fi trimis raporturi săptămânale despre colegi și alte organe ale profesiei până la pensionare, investise banii câștigați în urma vânzării bunurilor familiei Albulescu în proiecte imobiliare ajungând aproape să uite să mai profeseze. La biroul uriaș de pe malul Dâmboviței în care mai scria doar acțiuni ce îl vizau pe generalul Marcovici, avocatul Dinescu avea 3 secretare și doi stagiari care efectiv nu făceau altceva decât să colecteze chiriile pe care maestrul le încasa de la casele și apartamentele cumpărate în urma onorariului plătit din banii familiei Albulescu, să-i ducă, respectiv să-i ridice hainele de la curățătorie, să meargă împreună cu coordonatorul lor la toate piesele de teatru importante din București, activitate pe care avocatul o iubea din străfunduri și să aștepte retrocedarea unui teren aflat în partea de nord a capitalei, în zona cu ambasadele, teren ce urma să-i aducă puțin peste un milion de euro doar avocatului.

Tot acest ecosistem lipsit de orice formă de substanță și bună-credință, cangrenat până la nivelul atomilor de mârlănie și ipocrizie, bazat în integralitate pe impostură și lipsă de Dumnezeu, urma să fie destabilizat ca în orice film hollywoodian, chiar de către reprezentanții hazardului ce se manifestă prin oameni așa încât Dan Marcovici, la onorabila vârstă de puțin peste 70 de ani, pe nepusă masă, urma să se îndrăgostească, subit, de o femeie focoasă pe nume Daniela, cu aproape 25 de ani mai tânără decât generalul cu multe grade pe care îl agățase chiar în restaurantul în care acesta, îmbrăcat tot timpul la costum și cu doi aghiotanți după el, lua masa de prânz pe fiecare zi.

În timp ce îmbuca din mușchiul de vită crescută tocmai pe dealurile pline de soare ale Argentinei, țara dragostei spumoase, a lui Dios și a vinului roșu, generalul simți o străfulgerare până în măduva oaselor când o văzu pe focoasa femeie, cu un păr negru perfect pieptănat, îmbrăcată într-o rochie de culoarea păcatului care abia îi atingea genunchii, cu un posterior extrem de ferm și niște sâni care stăteau aproape să iasă din sutien încât bucata de carne pe care o mesteca aproape i se blocase în gât și nu mai putea trece de Mărul lui Adam.

Fără să cârtească, generalul, părăsit fiind de orice principiu din vechiul Cod al Bunelor Maniere din care le recita celor doi aghiotanți aproape zilnic, condus fiind de dorința arzătoare de a-i auzi vocea senzuală a femeii care îi îndepărtase judecata fără măcar să-l privească, îi făcu un semn din deget mălăului ce-l însoțea peste tot ca s-o invite pe Daniela la masă. Fusese nevoie de doar zece minute pentru ca tot castelul cu fortificații extrem de solide, cu o apărare senzațională pe care până și generalul Sun Tzu ar fi avut dificultăți să o doboare, construită în mai bine de douăzeci de ani cu viclenia avocatului Dinescu ce le transmisese foarte clar celor doi aghiotanți și altora ca ei să nu permită niciunei pipițe nici măcar să se apropie de Dan Marcovici ca nu cumva să îi mănânce din averea considerabilă și să nu-l îndepărteze de la traseul prestabilit, să se năruie și, bărbatul cu conduita sa ireproșabilă, să i se ofere Danielei împreună cu toate drepturile pe care le mai avea de obținut, chiar și cele privitoare la terenul cu valoarea lui considerabilă.

De cinci minute Marco fuma țigară din țigară de parcă ar fi fost un turc cu degetele și vârful buzelor îngălbenite de la atâta nicotină și cafea, ce vinde blănuri și haine de piele aduse tocmai din stepele platoului Mongol, prelucrate de femei frumoase cu ochii mici, în viermuiala marelui bazar din Istanbul. De când vorbise cu avocatul Mircea Dumitrescu la telefonul său de ultimă generație, primit cadou de la tatăl său de Crăciun, simțea cum pulsul îi atingea cote nebănuite, inima îi zvâcnea pe undeva prin tâmple, picioarele aproape că-i amorțiseră, gura îi era lipsită complet de salivă și privirea i se încețoșase. Nu îi venea să creadă că părintele său, un mare general de securitate cu o minte extrem de ascuțită, antrenat fiind de către serviciile de stat o viață întreagă, chiar și de cele din vechiul regim ce erau cunoscute pentru jocurile perfide ale minții, ce reușise să păcălească întreg sistemul, făcuse o avere de foarte multe milioane de euro fără să dea socoteală nimănui, putea să fie păcălit de Daniela, o femeie extrem de atrăgătoare până și pentru Marco, dar fără facultate, fără diplome de masterat obținute prin țări străine, fără vreo informație de specialitate și cu o judecată foarte simplă.

Pur și simplu gustul, zâmbetul, mirosul pielii și căldura femeii îl făcuseră pe generalul respectat în tot Bucureștiul să își lase familia și pe soția sa pe care o prețuia ca pe o icoană și cu care era căsătorit de peste 40 de ani, să plece de acasă cu săptămânile și, în final, să moară de infarct după două nopți nedormite și pline de alcool, petrecute la un restaurant de pe Calea Victoriei, cu lăutari cărora le burdușise viorile cu bani, însă nu înainte de a scrie un testament autentificat la un notar public prin care lăsa toată averea pe care o avea și toate drepturile pe care le mai avea de recuperat chiar Danielei, o femeie care îi înverzise ultimele șase luni din viața plină de cenzură.

- Dragul meu Marco, am studiat toată noaptea cu partenerul meu Andrei toate înscrisurile pe care ni le-a pus la dispoziție șoferul tatălui tău și situația este extrem de clară!

- Domnule avocat, o să iau primul avion și mă opresc direct la biroul dumneavoastră. Parcă nu-mi vine să cred ce spuneți. Am tot...Marco se opri pentru că rămăsese fără glas. Am tot vorbit cu avocatul Dinescu astăzi și mi-a zis că dumnealui este convins că tata n-a semnat niciun contract, nicidecum un testament. Mi-a zis că nu știa nimic de așa ceva. Tata, chiar și în situația în care a fost în ultima jumătate de an, nu cred să mă fi lăsat pe mine și pe mama fără nimic.

- Păi nu v-a lăsat fără nimic pentru că sunteți moștenitor rezervatar, doar că o bună parte din averea dumnealui va trece și către doamna Daniela care l-a bucurat în ultima perioadă a vieții, spuse Mircea Dumitrescu pentru a mai îndulci situația și așa extrem de tensionată.

- Păi nenorocita asta nu a primit atâtea? I-a luat apartament pe Nordului de peste 300.000 de euro, mașina aia de peste 100.000 și nu știm încă ce bani o mai avea prin conturi.

- Ehe, ce să mai zicem acum! A fost darnic domnul Marcovici în ultima parte a vieții.

- Dar totuși...domnul avocat Dinescu ce tot îndruga pe acolo? spuse Marco trăgând puternic din țigară. A fost avocatul tatălui meu toată viața. Chiar e posibil să nu se fi consultat cu el în legătură cu Daniela? Poate reușiți să luați legătura cu dumnealui. În seara asta eu sunt la dumneavoastră la birou ca să lămurim situația pentru că efectiv simt că-mi bubuie inima. Nu mai știu încotro să o iau. Nimeni nu se aștepta să moară tata pentru că era în mare putere dar treaba cu Daniela este de neconceput.

- Te cred! Știi cum se spune că dragostea n-ar minte! Te așteptăm deseară și o să-ți spun eu mai multe și despre domnul avocat și câte știa sau nu știa.

Luminile pale ce ieșeau din capul stâlpilor de iluminat de culoare gri de pe bulevardul Unirii, plini de broboane de rugină și neschimbați dinainte de Revoluție, ce stăteau drepți ca niște soldați pe câmpul de luptă într-o zi mohorâtă și plină de frig așteptând moartea ce putea veni în orice clipă de nicăieri, deveneau din ce în ce mai deranjante pentru ochii lui Marco ce fuseseră privați de somn și de picăturile pe care le uitase tocmai la Roma. Îmbrăcat cu o geacă subțire de culoare crem, complet nepregătit pentru vremea și lumea din capitala est-europeană pe care nu o mai vizitase de aproape zece ani, rupt de realitate și ușor amețit de beția insomniei, Marco apăsă butonul albastru de la interfonul blocului unde se afla biroul celor doi avocați și urcă grăbit la etajul 1. Vălătucii de fum alb de la țigările sudate în ultimele ore de Mircea Dumitrescu ieșiră deîndată ce ușa se deschise scârțind. Tânărul se așeză la masa de culoare maron, din lemn, ce era plină de cărți și coduri pe care Andrei Georgescu începu să le închidă pe rând de parcă ar fi fost un joc de domino.

- Domnilor avocați, mă bucur mult să vă cunosc. Mi-aș fi dorit să fi fost totuși alte împrejurări. Spuneți-mi ce pot să fac. Cum putem rezolva problema asta.

- Marco, am studiat și analizat pe toate părțile treaba cu tatăl tău. De când am vorbit la telefon și până acum am fost personal la notarul care a autentificat testamentul și mi-a spus foarte clar că în fața dumnealui au semnat domnul general și Daniela, spuse Mircea Dumitrescu sorbind dintr-o ceașcă rece de cafea. Aici nu mai e nimic de discutat.

- Incredibil ce a putut să ne facă tata ăsta. Am sperat până în ultima clipă că poate nu-i adevărat. Eu care nu mă mai gândisem la Dumnezeu de ani de zile, m-am rugat tot zborul ca nu cumva să fie adevărat...Până la urmă asta e, spuse Marco resemnat.

- Ar mai fi ceva ce poate că ar trebui să știi, continuă avocatul.

- Așa, spuse Marco. Vă ascult! La ce lovituri am primit în ultimele două săptămâni chiar nu știu ce ar putea să mă mai surprindă.

- Știți, domnule Marco, noi niciodată nu am judecat prestațiile altor avocați, interveni și Andrei. Însă, ținând cont de actualele împrejurări, considerăm că trebuie să știți această informație pentru a vă putea proteja pe viitor.

Marco se uita fix la cei doi avocați, își aprinse o țigară și aștepta lovitura de grație.

- Domnul avocat Dinescu a fost de față când s-a semnat testamentul, spuse Mircea Dumitrescu.

- Vai de mine! Șarpe bătrân! răbufni tânărul aruncând, printre dinți, un șir lung de înjurături în italiană în timp ce gesticula agresiv. Am simțit eu că acest nemernic ne-a trădat. I-am spus și mamei dar a zis că sunt eu nebun!

- Asta nu e tot, spuse Mircea Dumitrescu zâmbind. Daniela este nepoata domnului Dinescu.
Marco se puse pe canapea și își întinse ușor picioarele. Simțea că mintea lui o să o ia razna.

- Deci totul a fost premeditat. Bătrânul ăsta, vai de mine ce o să-i fac când o să-l văd. Dacă eram în Italia l-aș fi împachetat demult.

- Marco, haide să ne calmăm puțin! spuse Mircea Dumitrescu. Nu e dracul chiar așa negru. O să rezolvăm problema cu testamentul în sensul în care, indiferent de ce s-a scris acolo, tu tot o să primești o bună parte din moștenire.

- Așa este. Am reținut asta de la telefon. Păi și ce e de făcut? Mă puteți reprezenta dumneavoastră?

- Da. Va trebui pentru toată chestiunea asta să încheiem un contract de asistență juridică, vi se va emite o factură și, după ce o veți achita, noi ne continuăm munca, adăugă Andrei.

- Și cu moșul ăsta nemernic de Dinescu ce pot face? Îmi vine să-l strâng de gât, spuse Marco în timp ce vena de pe frunte începea să i se umfle din nou.

- Marco, acum că știm toată povestea pe care sunt convins că o cunoști și tu în integralitate te-aș sfătui să te liniștești, să-l lași pe domnul avocat cel puțin pentru moment în pace și să te duci puțin la cimitirul Bellu.

- La cimitir? Păi ce să caut eu acolo? spuse Marco complet șocat.

- Poate că n-ar fi rău să aprindeți o lumânare familiei Albulescu, spuse și Andrei uitându-se fix în ochii tânărului cu apucături de Cosa Nostra.

- Exact! Nu suntem noi în măsură să judecăm pe nimeni dar rugăciunile sufletelor ălora plecate mai produc efect și în lumea asta a noastră, continuă Mircea Dumitrescu bătându-l, părintește, pe umăr pe Marco.

Pomeții tânărului cu un ceas de câteva zeci de mii de euro la încheietura mâinii stângi se înroșiră dintr-odată de parcă ar fi fost un elev de școală certat de învățătoare.

- Aveți dreptate! Așa o să fac! spuse acesta în timp ce se ridica de pe canapea.

- Cu toții ar trebui măcar câteodată să ne întrebăm care e motivul pentru care ni se întâmplă anumite lucruri. De multe ori răspunsul e chiar în interiorul nostru! conchise Mircea Dumitrescu în timp ce îl conduse pe Marco afară din birou.

NATIONAL - CELE MAI CITITE ARTICOLE

  1. 7 zile
  2. 30 zile
  3. 1 AN