Menu

Păcatele dragostei - o povestire de Vlad Tobă

f_350_200_16777215_00_images_banner6_Vlad_Toba_Avocat_10.jpg

 

 

 

 

 

 

Sunetul respirației prelungi se auzea din ce în ce mai lin de parcă bărbatul de înălțime medie, cu pielea albă și proaspăt bărbierit, cu nasul scurt și nările proeminente ca de taur, fruntea-i brăzdată de cinci rânduri de riduri și ochii verzi de ai fi zis că toată Marea Nordului, cu toate pădurile norvegiene, s-ar fi scăldat în ei sau că însuși Petru cel Mare și-ar fi lăsat sămânța cea fertilă în familia de pe malul Oltului, urma să-și dea duhul pe dealul arămiu, cel cu două movile, din care mai ieșea câte un smoc de abur. De câte ori își fixa, cu privirea, locurile scăldate în primele raze ale soarelui de unde avea să mai trimită la Bunul Dumnezeu sufletul neprihănit al vreunui necuvântător, auzea, în mintea-i plină de lege și ordine, de audieri și declarații scrise cu degetele lui cele scurte, zgomotul și furia scoase de săbiile și ostașii care-și curmaseră viața și se sfârtecaseră, de parcă ar fi fost niște măcelari, cu multe veacuri înainte pe Dealurile Posadei. Bunicul său, colonel în armata română în timpul celui De-al doilea Război Mondial, ce condusese oști de tineri, fragede, pure și pline de viață ca lăstarii de măslin cu frunzele lor ușor alungite, către gloria zeilor, a urmașilor și, în final, către moarte, îi vorbise de nenumărate ori despre mirosul de leșuri mâncate de viermii sidefii ce încă mai ieșea la suprafață în zilele toride de vară, iar obsesia despre Basarab I Întemeietorul, considerat de către moșneag un strateg mai bun decât Alexandru cel Mare, dăinuia și acum în sufletul și în familia viitorului fost comisar șef.

Ce Alexandru cel Mare, Tudore? Lasă-l pe macedonean că ăla a fost ajutat de taică-so! Ăla a cules roadele unui sistem creat de bătrânul lui! Ia-l pe al nostru ca exemplu! Ăsta l-a învins pe marele Carol Robert cu niște zdrențuroși de văcari care nu știau nici să se cațăre sau să se dea jos din copac, fix aici, pe pământul pe care îl calci tu cu tălpile tale prăfuite. Ai noștri nu știau nici cum să țină paloșul în mână! Ar trebui să pupăm pământul ăsta peste tot pe unde mergem pentru că a fost trecut cu piciorul de unul dintre cei mai mari comandanți de oști ai omenirii! Dacă Basarab al nostru ar fi avut masă de manevră, dacă ar fi avut oameni și dorință, ăsta cucerea toată Europa! La cât era de deștept, îi măcelărea și pe germanii pe care, ascultă-mă ce-ți spun, n-a reușit să-i bată Imperiul Roman cu toți generalii, lupoaica și acvila lor ce stătea mândră, cu penele-n vânt, după fiecare victorie!

Tudor Mărculescu, cel mai apreciat comisar șef de pe plaiul Bucureștilor din ultimii douăzeci de ani, inspiră încă o dată aerul răcoros al dimineții de primăvară așteptând ca cerbul lopătar, cu coarnele lui uriașe de parcă străpungeau norii din înaltul cerului și cu grumazul gros, plin de vene ieșite în relief ca furtunurile unei mașinării perfecte, să se liniștească și să înceapă să se înfrupte din oaza de verdeață ce tocmai ieșise de sub frunzele putrede, abia dezghețate, de la marginea pădurii. Când botul catifelat și negru al animalului mitic, ce scotea aburi pe nări mai ceva ca locomotiva lui Watson, începu să scormonească masa amorfă de frunze, comisarul, simțind un puternic gol în stomac de parcă ar fi atins, cu mâna, ceața densă de pe cea mai înaltă creastă muntoasă a lanțului Carpatic, își ținu respirația, numără până la trei și, în timp ce aerul lipsit de oxigen părăsea plămânii curați ca ai unui adolescent, dădu drumul morții care, aflată tocmai pe Valea Oltului într-o caleașcă de culoare negru sidefiu, cu roți uriașe care se rotesc încontinuu, luă duhul cerbului pe care îl duse, împreună cu sufletul unui șofer de tir, direct la Porțile de aur ale Sfântului Petru. Minunăția de animal căzu la pământ fără să-și fi luat rămas bun de la celelalte necuvântătoare și fără să fi știut, pentru câteva momente, dacă mai era sau nu cetățean al acestei planete.

Luptându-se cu leșul, Tudor Mărculescu își aduse aminte cum fusese și el vizitat de Doamna Morții cu pălăria ei de culoare negru cu 2 ani înainte când, la aniversarea a treizeci și cinci de ani de când își unise destinele cu Tania, iubirea vieții lui, pe care o respecta ca pe o icoană cu Maica Domnului, în timp ce își umezea buzele cu licoarea de culoare roșu închis, ai căror struguri fuseseră culeși și zdrobiți de picioarele angelice ale unor domnișoare cu pântecul nepângărit de vreun bărbat și care petrecuse mai bine de 10 ani în cramele unui castel de prin secolul 14, cu pietrele încinse și bătătorite de același soare ce îi atinsese pielea și lui Ludovic cel Mare cu veacuri înainte, simțise cum unghiile reci ale îngerului iubit de ambele părți îi gâdilaseră inima și o făcuseră să se oprească pentru câteva momente. Fuseseră de ajuns doar câteva particule ale infinitului scurs din clepsidra uriașă și plină de ramificații a timpului că toată viața bărbatului îi trecuse prin fața ochilor și, își promisese în fața Lui Dumnezeu, că totul avea să se schimbe. Chiar așa fusese pentru mai bine de un an și jumătate. Așa cum îi mărturisise prietenului său, Mircea Dumitrescu, comisarul renunțase la tutun, alcool, petreceri și nopți pierdute. Îndepărtase din tabieturile sale și cafeaua pe care o sorbea din toți rărunchii în fiecare dimineață, însă haosul reapăruse când, Lilith, cu mijloacele ei perfide, îi trimisese întruchiparea sexului în neprihănita Maria, o fată blajină care abia terminase academia de poliție, cu fața rotundă, buze subțiri, mică de statură, cu părul roșu ca în poveștile lui Petre Ispirescu și niște sâni ca lămâile înverzite și neculese. De pe-o zi pe alta fusese sunat de cineva din cadrul Ministerului care îi spusese să semneze, de urgență, fișa de detașare și îi ceruse, explicit, ca tânăra cu potențial deosebit și inteligență sclipitoare, să lucreze în subordinea lui pentru a putea să atingă culmile profesionalismului.

De când o văzuse prima dată intrând în birou simțise un tremur în tot corpul, mădularul i se întărise pe loc și avusese o erecție mai puternică decât în tinerețile lui cele demult apuse. Nu i se mai întâmplase așa ceva decât o singură dată în viață, când, la 15 ani, fecior fiind, gustase din fructul oprit pentru întâia oară ademenit fiind de Dalia, o femeie de moravuri ușoare, trecută de 40 de ani, care, pentru prețul potrivit, la o simplă atingere, îl făcuse să se simtă mai puternic decât Goliat cu brațele lui de piatră. El, bărbat onorabil, trecut de 60 de ani, cu multe grade și o carieră fără pată ce ar fi trebuit să apună tot de pe culmile succesului și care aștepta să devină bunic, negase cu vehemență acele simțăminte și acea energie care îl paralizase. Era de ajuns ca Maria să-l fixeze cu privirea și totul în jurul lui se transforma. Deplasările împreună cu fata aflată-i în subordine și în plină tinerețe, inclusiv cele în afara localității pe care nu de mult le ura, prindeau o culoare pe care el nu o mai văzuse până atunci în toți anii de activitate profesională. Fiecare pagină redactată, fiecare copertă a munților de dosare din dulapurile prăfuite se citea cu mai mare pasiune de când copila, ce putea să-i fie fiică, făcuse primii pași în secția de poliție. Parcă și arestările le făcea cu mai mult drag de când demonul îi trimisese mijlocul de destrămare a echilibrului care arăta, mai nou, ca un simplu castel de nisip în fața valurilor înspumate și pline de forțe de nestăvilit. De fiecare dată când Maria se apropia de el un puternic scurtcircuit i se producea între sinapse și, ca printr-o magie, între neuronii lui apărea imaginea fetei, lipsită de păcat, care i se dăruia în toată splendoarea.

Totul culminase când, la petrecerea de Crăciun, coada de câțiva metri a încornoratei zeițe a sexului agitase apele, spiritele și hormonii în Secția de poliție Y a Bucureștiului. Ca printr-un făcut, Maria, ușor amețită și euforică, îl invitase la dans pe comisarul șef cel intangibil care se mai și lăudase toată viața cu capacitatea lui de a se cenzura, indiferent de împrejurări.

Când ai nevastă și copii acasă nu faci altceva decât să lași capul în pământ și să fugi cât mai repede! Nici în spate să nu te uiți că atunci apare tentația și îți fuge pământul de sub picioare. Voi sunteți tineri, nu puteți să gestionați situații de genul ăsta și e păcat de carierele voastre! le spunea comisarul șef tinerilor proaspăt ieșiți de pe băncile Academiei de Poliție.

Doar că Tudor Mărculescu nu avusese ochi și nici capacitatea de a anticipa năpasta ce urma să se abată asupra vieții lui. După câteva mișcări și apropieri, când simțise mirosul pielii și mâna Mariei în zonele de neatins, fără să știe ce s-a întâmplat, comisarul șef, îmbibat bine în aburii alcoolului, fu trezit din visul său perfect de lumina telefonului pe care îl ținea în mâna dreaptă un subaltern ce imortalizase scena în care bărbatul o săruta, cu patos ce-i drept, pe neprihănita dezbrăcată până la brâu ce era întinsă pe canapeaua din biroul împânzit de diplome și decorații. Într-o clipă, alcoolul îi părăsise, ca prin magie, întreg organismul când auzise vocea suavă a Mariei care îl întreba pe Alexandru, băiatul cu care, chipurile, ar fi fost colegă la Academia de Poliție, dacă a reușit să înregistreze tot. Pentru ca Dumnezeu să-i arate păcatul în care căzuse, în timp ce îi scotea afară pe cei doi subalterni, bărbatul observă cum materialul de fond ce trona cu câteva zeci de minute înainte pe umerii sacoului său albastru, purtat cu atâta mândrie, fusese murdărit complet de licoarea sângerie ce îi luase mințile.

De atunci viața lui devenise un coșmar din care ar fi vrut să iasă indiferent de preț. Tania plecase de acasă, se mutase la unul dintre copii și, printr-un mesaj scris cu un pix negru pe o bucată dintr-un șervețel rupt, îl rugase să nu o mai caute niciodată. Fusese suspendat din funcția de comisar șef de la momentul de debut al anchetei interne. Cel târziu o dată pe săptămână un superior venea și îl interoga atât despre relația cu Maria, cât și despre modul în care își îndeplinea sarcinile de serviciu. Fata fără păcat fusese trimisă să lucreze cu Damian Popescu, un alt polițist judiciar ce îi vâna funcția de câțiva ani. Situația fusese pe deplin înțeleasă de către bărbatul cu atâta experiență în profesia de polițist atunci când omul din Minister care îi ceruse să semneze actul de detașare al domnișoarei cu fața angelică se prezentase în secția de poliție și îi comunicase, politicos, că ar fi trebuit să se pensioneze.

Domnule comisar șef Mărculescu, cunosc foarte bine povestea! S-a întâmplat și la case mai mari. Ehe, câți colegi de-ai noștri n-au picat în plasa asta! Aveți o carieră impresionantă în Poliția Română. Ar fi păcat să nu culegeți laurii tocmai acum. Recomandarea noastră ar fi să vă pensionați! Domnule general, îmi vine să-mi torn cenușă în cap. Îmi este o rușine și de dumneavoastră, și de toți colegii ăștia care mi-au fost ca niște copii. De domnul Barbu cu care mă știu de peste treizeci de ani nu are sens să vă mai spun! Cu dumnealui am fost coleg în Academie. Știți foarte bine! Știu, știu, spuse bărbatul care nu schița nicio grimasă de parcă ar fi fost un robot. Am discutat și cu domnul Barbu pe subiectul ăsta și a spus că asta ar fi cea mai bună variantă. M-am gândit eu că trebuia să fi vorbit deja. Vă rog din tot sufletul să mă înțelegeți și pe mine! Soție nu mai am. Nu am divorțat dar a plecat la Radu, unul dintre băieți, și nu vrea să-mi răspundă la telefon. L-am sunat pe celălalt băiat astăzi și, după aproximativ 30 de secunde, mi-a închis telefonul. Mi-a zis că îi este rușine cu mine și că ar fi mai bine să nu-l mai sun o perioadă. Am greșit! Știu. Dracul m-a pus să mă arunc în brațele fetei ăsteia! Dar dacă ies la pensie ce mă fac? În câțiva ani mă duc direct la Dumnezeu pentru că nu-mi mai găsesc sensul! Așa, mă gândesc că poate mai pot fi de folos societății. O cunosc bine pe Maria și vă dau puțină dreptate. Fața aia de copil cuminte ascunde multe! A fost cam mare plasa pentru dumneavoastră ce-i drept! Trecând peste asta eu vă spun prietenește să găsiți altceva de făcut. Duceți-vă la casa bunicului. Organizați partide de vânătoare! Știți dumneavoastră mai bine ce să faceți cu timpul liber. Aveți și două pensii frumușele. Vă repet, ar fi mai bine să vă pensionați! Am înțeles atunci...

Deși fusese avertizat, încăpățânat mai ceva ca taurii la a căror sacrificiu anual fusese obligat să participe de bunicul său încă de la vârsta de zece ani și al căror urlet scos când simțeau tăișul ascuțit și rece al cuțitului ce urma să le sfărâme grumazul îl mai auzea și acum în nopțile agitate, comisarul șef Mărculescu refuzase să-și părăsească, benevol, profesia cu care firul vieții i se întrepătrundea de când terminase facultatea și devenise bărbat. Era cumplit să renunțe la statutul și beneficiile de ordin social și material pe care i le oferiseră structurile din care făcea parte. De câte ori nu strânsese la pieptul lui fad și gol sau de câte ori nu simțise, în mâinile lui, tăria feselor unor tinere neajutorate care i se aruncaseră la picioare doar pentru funcția sau protecția pe care oricum nu le-o oferea. De la prostituate până la consiliere din minister, toate aveau nevoie de câte ceva de la cel mai competent comisar șef din capitală. Câte interviuri, câte declarații de presă, câte reporterițe sau te miri ce pipițe nu veniseră să-i ceară numărul de telefon sau să-l invite la o cafea. Orgoliul lui, aproape la fel de mare ca Vârful Kilimandjaro, era întreținut prin fiecare salut și fiecare strângere de mână ale cetățenilor pe care nu-i cunoștea, dar care îl stimau pentru lupta continuă pe care, chipurile, o ducea împotriva răufăcătorilor. Atât de tare se identifica cu funcția încât, fie că suna să vorbească cu un procuror sau avocat, fie că își comanda mâncare de la un restaurant turcesc, folosea aceeași formă de prezentare:

Să trăiți! Comisar șef Tudor Mărculescu la telefon!

De fiecare dată când îi apărea în minte ideea de a renunța la viața lui din ultimii 30 de ani parcă o sabie îi străpungea inima și picioarele începeau să-i tremure mai ceva ca spicele de grâu aflate în bătaia vântului. Cum putuse el să dea cu piciorul la toate beneficiile astea pentru o bucată de carne al cărui gust, foarte bun de altfel, îl simțise de atât de multe ori de-a lungul vieții? Cum de îl păcălise diavolul tocmai acum, la finalul carierei, după ce înțelesese mesajul transmis de Bunul Dumnezeu atunci când artera stângă a inimii i se înfundase și trăise, pe propria piele, răceala și frica aduse de frumoasa doamnă cu rochia și pălăria de culoarea abanosului?

Cine voi mai fi eu dacă dau cu piciorul meseriei mele? Toată lumea mă cunoaște în tot Bucureștiul. La magazinul din colțul străzii dacă mă duc să cumpăr o pâine este imposibil să nu-mi dea cineva bună ziua! Mi-ar fi dor și de zâmbetul bătrânei de lângă piață care-mi dă, gratis, o legătură de pătrunjel și asta tot pentru că sunt comisarul șef care a băgat atâția infractori la pușcărie!

Gândurile lui se limpeziseră când găsise în cutia poștală un plic ușor, de culoare crem, în care se afla o citație pe numele său semnată de un domn procuror de care nu auzise până atunci. Fusese chemat la Parchetul de pe lângă Judecătoria X pentru a i se aduce la cunoștință calitatea de suspect. Maria cea neprihănită îi făcuse plângere penală pentru folosirea funcției în scop sexual.

În timp ce Tudor Mărculescu însoțit de cei doi avocați urca treptele gri și roase de vânt ale clădirii aflate în Centrul Bucureștiului, ce încă purta urmele gloanțelor trase la Revoluție și arăta ca măseaua stricată a unuia dintre numeroșii dependenți de droguri pe care comisarul șef îi aruncase în spatele gratiilor după ce îi prinsese la te miri ce festival muzical, dădu nas în nas cu Cosmin Dan, un tânăr de-o vârstă cu avocatul Andrei Georgescu ce îi fusese subaltern mulți ani și acum era polițist judiciar în cadrul unei structuri speciale.

Vai, domnule comisar șef! Ce mă bucur să vă revăd! Ce mai faceți? Arătați foarte bine! spuse tânărul cu un respect deosebit pe care îl simțiseră până și jandarmii de la intrare. Salut, Cosmine! Uite, bine. Am puțină treabă pe aici. Mi-a zis Dana că ați avut episodul ăla nefast cu inima. Bine că ați scăpat. V-am dat niște mesaje atunci dar cred că încă vă recuperați de nu mi-ați răspuns. Nu mai știu exact. Acum mă simt mai bine să știi. Mulțumesc! Mă bucur și eu că te-am reîntâlnit Cosmine. Să ai grijă de tine să nu faci vreo prostie! spuse Tudor Mărculescu cu jumătate de gură. Da, domnule comisar șef! Mereu am ținut cont de ce ne-ați spus de-a lungul timpului. Domnii avocați sunt cu dumneavoastră nu? Să știți că e coadă foarte mare la intrare. Bine, când o să vă vadă pe dumneavoastră colegii noștri, sigur vă lasă să treceți fără nicio problemă, spuse tânărul polițist în timp ce se îndepărta de cei trei bărbați. Nu te mai învinovăți! spuse avocatul Mircea Dumitrescu cu o voce înceată. Ce e făcut e bun făcut! Timpul nu-l mai putem da înapoi. Hai să vedem cum putem rezolva situația asta cât mai ușor și cât mai repede, fără mari implicații! Cosmin ăsta a fost precum copilul meu. Îmi e și rușine să mă uit în ochii lui. Mă mir că nu știa deja de tot scandalul ăsta pentru că s-a ajuns până la Ministru. Poate că, respectându-vă atât de mult și cunoscând meritele dumneavoastră, nu a crezut sau nu a vrut să creadă nimic din ce a apărut în presă, interveni și avocatul Andrei Georgescu. Știu că vă e greu dar cred că ar trebui să ne concentrăm puțin pe ce veți declara astăzi. Aveți dreptate, domnule avocat! Deși am participat la mii de audieri până acum simt așa un gol în stomac. Parcă sunt ușor amețit. Chiar nu știu ce se întâmplă cu mine, continuă Tudor Mărculescu care începuse să simtă din ce în ce mai puternic presiunea sistemului pe care, nu demult, îl controlase atât de bine.

În dreptul ușii de culoare maron care găzduia biroul procurorului șef de secție se aflau doi bărbați ce așteptau, cu nerăbdare, deznodământul situației mai ceva ca cei doi avocați. Unul dintre ei era trecut bine de cinzeci de ani, slăbuț, cu părul alb și proaspăt pieptănat, fața ovală, buze subțiri, un nas acvilin pe care se afla o pereche de ochelari de vedere a căror ramă era aproape insesizabilă și avea o privire mai pătrunzătoare decât a unui aparat de detectat substanțe interzise. Celălalt, ușor plinuț, cu un început de chelie în partea frontală a scalpului, cu fața blajină și cu un zâmbet ce emana bunătate. Tânărul polițist îi întâmpină pe cei trei bărbați:

Bună ziua, domnilor! Numele meu este Alexandru Petrescu și lucrez împreună cu domnul procuror Dan Mirel. Vă rog să mă urmați. Ne așteaptă! Bună ziua. Mulțumim mult! Dar dumneavoastră cine sunteți? spuse Tudor Mărculescu uitându-se la domnul în vârstă. Eu sunt tot un fel de polițist judiciar. Numele meu este Ionel Pascu. Păi și lucrați tot în cadrul acestui Parchet? Aveți calitatea de organ de cercetare penală? Veți participa la audiere? interveni și Mircea Dumitrescu care se agitase dintr-odată. Nu lucrez în cadrul acestui parchet. Fac parte dintr-o altă structură însă vom discuta mai multe în fața domnului procuror. Nu vă alarmați că nu aveți de ce!

Nici nu intrară bine în biroul procurorului șef că un puternic miros de mosc le lovi nările de parcă ar fi fost într-o parfumerie veche, de sute de ani, din Firenze, în care ți se vorbește despre istoria parfumurilor și aromele folosite de către soțiile senatorilor Imperiului Roman înainte de petrecerile care se încheiau cu destrăbălări și multe păcate trecute în notițele lui Jupiter. Pe un scaun regal, din piele, cu un suport uriaș de lemn, stătea un tânăr procuror de înălțime medie, cu o față ușor alungită, ochi căprui, pielea ușor cafenie, aranjat și îmbrăcat impecabil, cu un costum de culoare albastru închis, o cămașă al cărei alb îți făcea ochii să lăcrimeze și de ale cărei mâneci erau agățați niște butoni de culoare gri închis pe care trona un simbol specific Egiptului antic. Când dădu ochii cu el, Andrei Georgescu își aminti brusc faptul că fuseseră colegi de practică cu mulți ani înainte în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.

Domnilor, vă rog să luați loc! spuse procurorul și le făcu semn celor cinci bărbați să se așeze. Domnule procuror, este o onoare să vă cunosc! spuse Mircea Dumitrescu. Știți, înainte să începem declarația, aș vrea să vă întreb ce calitate are domnul Pascu și de ce participă la audiere. Domnule avocat, mereu vă grăbiți! V-am mai spus asta de câteva ori și în instanță. Am fost colegi cumva sau ați fost procuror de ședință în vreun dosar în care am apărat vreun client? Nu-mi mai amintesc să vă mai fi văzut până acum, continuă avocatul zâmbind. Colegi de sală da! Avocat n-am fost și nici nu am de gând să fiu prea curând! spuse procurorul ușor ironic. Domnul Pascu a fost trimis să asiste la audiere din partea domnului Barbu. Sunt convins că știți domnule Mărculescu la cine fac referire! Acum înțeleg! Poate să participe atunci. N-am nimic împotrivă, spuse Tudor Mărculescu. Mai pe scurt, prezența dumnealui vă este benefică. În mod normal n-aș fi acceptat așa ceva dar îl cunosc pe domnul Barbu de când am intrat în profesie și îi port un respect deosebit. Nu o să consemnăm prezența domnului Pascu în declarație mai cu seamă că v-ați dat deja acceptul referitor la prezența sa. Este perfect atunci! spuse Tudor Mărculescu. Nu vreau să le dau niciun motiv domnilor avocați să invoce vreo excepție sau ceva, mai cu seamă că îl cunosc destul de bine pe domnul Georgescu și știu cum lucrează dumnealui, continuă procurorul zâmbind.

Andrei ridică ușor capul din Codul de Procedură Penală, se uită la tânărul procuror și schiță un zâmbet.

Domnule Mărculescu, voi fi foarte deschis cu dumneavoastră pentru că nu are sens să o lungim. Tot sistemul vă este foarte recunoscător pentru munca pe care ați depus-o. Îmi pare nespus de rău pentru situația în care vă aflați, doar că ați fost avertizat înainte. Dacă ieșeați la pensie nu vi s-ar fi întâmplat nimic! Așa este! Aveți mare dreptate! spuse fostul comisar șef. Ținând cont de toată această situație voiam să vă fac o propunere. Lucrurile sunt foarte clare. Sunt atât de multe probe încât nu veți putea face nu știu ce apărări. Nu are prea multe gloanțe domnul avocat Georgescu în peniță! Avem și mesajele și înregistrările în care se vede foarte clar cum o sărutați pe Maria, cum vă urcaserăți peste ea. Nu se poate combate nimic! Propunerea noastră ar fi să renunțați la domnii avocați și să încheiați un acord de recunoaștere a vinovăției. Nu vi se va întâmpla absolut nimic. O să avem grijă ca într-o lună să fie gata tot procesul și nici apel nu vom mai face. Fără presă, fără luptă, fără nimic. Gândiți-vă bine pentru că a treia șansă nu vi se va mai acorda.

Tudor Mărculescu își puse capul între mâini și stătu câteva clipe uitându-se în gol. Cu o voce înceată i se adresă tânărului procuror:

Îmi permiteți să ies și să mă consult cu domnii avocați? Cu siguranță! Vă rog!

Cei trei bărbați ieșiră pe holul Parchetului. Liniștea de priveghi ce se așternuse asupra fețelor plouate fu îndepărtată de Mircea Dumitrescu.

Băi, Tudore! Ne cunoaștem de o viață. Noi nu ne supărăm. Până la urmă e viața ta în joc. Fă ce crezi tu! Voi ce ziceți să fac? Din păcate, în situația de față, nu vă putem sfătui. O decizie de recunoaștere poate fi luată doar de către dumneavoastră, continuă tânărul avocat Georgescu. Vă pot sugera doar să fiți complet împăcat cu ceea ce veți face ca să nu apară remușcările ulterior! Așa e! Are dreptate Andrei. Fă cum simți! Oricum, ideea asta că nu putem face nimic e poveste. Bănuiesc că ți-ai dat seama! Întotdeauna poți face apărări într-un dosar. Înțeleg ce spui dar totuși...Situația e clară. Am ratat prima șansă. Nu vreau să o mai ratez pe a doua, spuse Tudor Mărculescu. Dacă acceptam pensionarea nu mai eram aici. Așa că...voi accepta propunerea făcută de domnul procuror. Am înțeles, spuse Andrei ușor iritat. Păi, în situația asta, nu mai ai nevoie de noi Tudore! continuă și Mircea Dumitrescu. Vă mulțumesc mult pentru sprijin și sper să nu fiți dezamăgiți! Nicidecum! zise, ușor spăsit, Mircea Dumitrescu.

În timp ce Tudor Mărculescu intra, singur, în biroul tânărului procuror, Andrei se întoarse către Mircea Dumitrescu și spuse îngândurat:

Vai de mine cât de ușor se poate strica o viață! Așa e! Nu e nevoie decât de o singură decizie proastă!

NATIONAL - CELE MAI CITITE ARTICOLE

  1. 7 zile
  2. 30 zile
  3. 1 AN