Menu

Apel pentru recunoașterea genocidului antiromânesc înfăptuit de Ungaria în Transilvania de Nord

f_350_200_16777215_00_images_banner1_horthy.jpg

 

 

 

 

 

 

Excelențelor Lor:

D-l Joe Biden – Președintele Statelor Unite ale Americii

D-na Ursula von der Layen – Preşedintele Comisiei Europene

D-l Xi Jinping – Președintele Chinei

D-l Vladimir Putin – Președintele Federației Ruse

D-l Olaf Scholz – Cancelar al Germaniei

D-l Emmanuel Macron – Președintele Franței

D-l Rishi Sunak – Premierul Regatului Unit

D-l Giorgia Meloni – Premierul Italiei

D-l Benjamin Netanyahu – Premierul Israelului

D-l Jens Stoltenberg – Secretar General al NATO

D-l Mircea Geoană – Adjunct al Secretarului General al NATO

D-l Antonio Guterres – Secretar General al Organizației Națiunilor Unite

Spre știință, Excelențelor Lor:

D-l Viktor Orbán –  Premierul Ungariei

D-na Katalin Novák – Președintele Ungariei

D-l Tamás Freund – Președintele Academiei Maghiare de Științe

D-l Klaus Iohannis – Președintele României

D-l Marcel Ciolacu – Premierul României

D-l Ioan-Aurel Pop – Președintele Academiei Române

Mă adresez Excelențelor Voastre în contextul în care, cu doi ani în urmă, Germania a recunoscut genocidul făcut între anii 1904-1908 în Namibia, iar președintele SUA Joe Biden a recunoscut genocidul făcut de Turcia în anii 1915-1916 împotriva armenilor.

Astăzi se împlinesc 83 de ani de la Dictatul de la Viena impus în 30 august 1940 de Hitler după ce devenise Dictatorul Europei. Hitler a obligat România, amenințând-o cu dispariția, să cedeze Ungariei un străvechi teritoriu românesc (Transilvania de Nord) având o suprafață de 43.492 km2 şi o populație de 2.667.000 locuitori, dintre care 50,2 % erau români, iar 37,1 % erau declarați maghiari, unii fiind maghiari iar alții secui sau români maghiarizați; restul de 12,7 % fiind de alte etnii, inclusiv evrei.

Dictatul de la Viena a avut ca urmare genocidul antiromânesc și genocidul antievreiesc înfăptuite de Ungaria în Transilvania de Nord între anii 1940-1944. Au fost, probabil, unele dintre cele mai bestiale genocide din întreaga istorie.

Holocaustul este cunoscut și recunoscut, dar genocidul antiromânesc nu e nici cunoscut și nici recunoscut.

În cei patru ani de stăpânire maghiară, mii de români au fost martirizați cu o cruzime fără precedent doar pentru „vina de a se fi născut români”; autorii crimelor au fost membri ai armatei maghiare, ai poliției și jandarmeriei maghiare, membri ai unor organizații șovine sau paramilitare maghiare, precum și localnici maghiari.

Conform unei statistici întocmite în anul 1941 de statul român, în primele 14 luni ale ocupației maghiare în Transilvania de Nord s-au înregistrat următoarele crime antiromânești: 919 omoruri, 1126 de schingiuiri, 4126 de bătăi, 15893 de arestări, 469 de profanări și devastări colective și individuale, la care se adaugă internarea, expulzarea și alungarea forțată peste frontieră a sute de mii de români, toate acestea în timp de „pace”.

Precizăm că, oficial, Ungaria și România au fost „țări aliate” începând din 23 noiembrie 1940 și până în 23 august 1944.

Credem că bestialitatea extremă a genocidului antievreiesc făcut de Ungaria în Transilvania de Nord în anul 1944 nu ar fi fost posibilă fără experiențele bestiale, de o cruzime nemaiîntâlnită în istorie, exersate timp de trei ani și jumătate în cadrul genocidului antiromânesc început în septembrie 1940. În primăvara anului 1944, din ordinul autorităților maghiare, în ghetourile din Transilvania de Nord au fost torturați de militari maghiari sau de civili maghiari, circa 150.000 de evrei, adică aproape întreaga populație de evrei din teritoriu; mulți au fost uciși în timpul torturilor; pentru a scăpa de chinuri, mulți s-au sinucis sau au cerut să fie deportați cât mai curând posibil „la muncă”, la Auschwitz; din cauza a ceea ce li s-a întâmplat în ghetouri, mulți au murit pe drum în vagoanele sigilate de maghiari. 85% au fost exterminați la Auschwitz.

Dacă Ungaria și România nu ar fi fost „aliate”, genocidul antiromânesc s-ar fi soldat cu exterminarea tuturor românilor din Transilvania de nord, la fel cum autoritățile maghiare au trimis la moarte toți evreii din Transilvania de nord. Inițial, Ungaria fascistă plănuise uciderea tuturor românilor întrucât aceștia refuzau maghiarizarea și erau majoritari în propria lor țară, râvnită de Ungaria pentru valoroasele ei resurse.

Însuși Hitler, protectorul Ungariei, i-ar fi cerut lui Horthy, liderul Ungariei, Horthy, să oprească genocidul antiromânesc; ...dar nu din motive umanitare, ci doar din rațiuni militare (în războiul antisovietic, Hitler avea nevoie de petrolul românesc și de armata română). Hitler fusese informat oficial că mulți români din Transilvania de nord se refugiază în teritoriul rămas României, „cu ochii scoși, limbile tăiate și unghiile smulse”.

Pentru a opri bestialul genocid și pentru a elibera cât mai curând posibil Transilvania de Nord, România a fost obligată să intre în război de partea Germaniei, având totodată scopul de a elibera și teritoriile răpite României de Rusia comunistă (Basarabia și Bucovina de nord) în iunie 1940, conform Pactului Stalin-Hitler semnat la Moscova în 23 august 1939.

Dar chiar și după ce România și Ungaria deveniseră oficial „țări aliate” (23 noiembrie 1940), genocidul antiromânesc nu a fost oprit, ci a continuat în forme „mascate”. Imediat după întoarecerea armelor de către România, în 23 august 1944, împotriva Germaniei și a Ungariei, genocidul antiromânesc a redevenit bestial.

Acest genocid e aproape necunoscut întrucât în timpul regimului comunist care a urmat în România și Ungaria (1945-1989) nu se putea vorbi de așa ceva, ambele țări fiind „surori și prietene” în „lagărul socialist” condus de Moscova.

Subliniem faptul că nerecunoașterea de către Ungaria a acestui genocid face imposibilă reconcilierea națională între România și Ungaria, reconciliere obligatorie având în vedere că începând din 2004 acestea au devenit țări-surori în cadrul NATO și al Uniunii Europene. Mai subliniez că toate demersurile mele publice – făcute începând din anul 2011 – pentru o reconciliere având ca fundament recunoașterea și dezavuarea acestui genocid, au fost ignorate de autoritățile maghiare.

Ca urmare, în numele urmașilor victimelor a genocidului antiromânesc înfăptuit de Ungaria în Transilvania de Nord între anii 1940-1944 (printre victime au fost tatăl meu Victor Ilieșiu și bunicul meu după mamă Vasile Mureșan), vă solicităm să demarați procedura de recunoaștere internațională a acestui genocid și, totodată, să obligați moral Ungaria să adopte legi având ca următoarele scopuri:

1). Cunoașterea, recunoașterea, condamnarea și memoria genocidului antiromânesc înfăptuit de Ungaria în Transilvania de Nord între anii 1940-1944.

2). Reconcilierea româno-maghiară având ca fundament cunoașterea, condamnarea și memoria acestui genocid.

3). Interzicerea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea genocidului antiromânesc și a celui antievreiesc înfăptuite de Ungaria în Transilvania de Nord între anii 1940-1944.

4). Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist antiromânesc și antisemit.

5). Asumarea de către Academia Maghiară de Științe a unui Raport de prezentare a genocidului antiromânesc și a genocidului antievreiesc înfăptuite de Ungaria în Transilvania de Nord între anii 1940-1944. Raportul va fi elaborat de Academia Română în colaborare cu Academia Maghiară de Științe și cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din Romania Elie Wiesel. Raportul va fi adoptat de Parlamentul Ungariei și va fi publicat pe web-site-ul acestuia în limbile maghiară, română, ivrit, engleză.

6). Manualele şcolare de istorie vor include obligatoriu rezumatul Raportului într-un limbaj adaptat nivelului de studiu. Universitățile de stat de ştiinţe istorice, politice, sociale, juridice şi militare din Ungaria vor include Raportul în bibliografia obligatorie.

7). Declararea zilei de 9 septembrie – Ziua memoriei genocidului antiromânesc și genocidului antievreiesc din Transilvania de Nord în timpul ocupației maghiare dintre anii 1940-1944, întrucât în 9 septembrie 1940, în comuna Trăznea din județul Sălaj, a fost înfăptuit un bestial masacru antiromânesc și antievreiesc.

8). Construirea Monumentului memoriei genocidului antiromânesc și a genocidului antievreiesc din Transilvania de Nord în timpul ocupației maghiare din anii 1940–1944, monument amplasat în centrul capitalei Ungariei.

9). Înfiinţarea ­­Muzeului memoriei genocidului antiromânesc și a genocidului antievreiesc din Transilvania de Nord în timpul ocupației maghiare din anii 1940–1944, având sediul în centrul capitalei Ungariei. Muzeul se va afla sub egida Academiei Maghiare de Științe și va avea un web-site cu conținut specific editat în limbile maghiară, română, ivrit și engleză.

10). Pedepsirea negării, aprobării, justificării sau minimalizării prin orice mijloace publice, a genocidului antiromânesc și a genocidului antievreiesc din Transilvania de Nord în timpul ocupației maghiare.

11). Interzicerea acordării numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni în cadrul genocidului antiromânesc și a genocidului antievreiesc din Transilvania de Nord, unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice, precum și unor organizaţii.

*          *          *

Chiar dacă unele dintre crime nu au fost comise de reprezentanți ai autorităților maghiare (militari, jandarmi etc) ci de persoane civile maghiare, statul maghiar e responsabil de toate aceste crime având în vedere condițiile pe care le-a creat deliberat pentru înfăptuirea lor.

Iată câteva exemple de victime ale genocidului fizic sau cultural: persoane masacrate în masă, bătute bestial, schingiuite, mutilate, ucise, profanate după ucidere; persoane arestate abuziv sau ilegal; persoane deportate, expulzate sau forțate să se refugieze (zeci de mii de etnici români, bărbați și femei, au fost duși la muncă forțată în Ungaria și Germania, mulți dintre ei ajungînd în lagărele de exterminare); persoane înfometate deliberat pentru a muri de foame; persoane terorizate psihic sau violate sexual; persoane victime ale deznaționalizării și renunțării la propria identitate prin schimbarea numelui și a prenumelui românesc cu nume și prenume maghiare, sau prin schimbarea forțată „religiei românești” cu una „maghiară”; persoane private de școlarizare în limba maternă; persoane deposedate abuziv sau ilegal de proprietăți legale; persoane care nu își puteau exercita profesia (dascăli, avocați, medici, farmaciști, funcționari, meseriași etc) pe motiv că anterior stăpânirii maghiare au fost implicate în activități românești; persoane care nu prezentau încredere față de statul maghiar; persoane lipsite de drepturi pentru că nu cunoșteau limba maghiară; persoane obligate să asiste la torturarea sau la uciderea propriilor părinți, a propriilor copii sau a propriilor soți sau soții; persoane obligate să asiste la violarea propriilor mame sau soții, a propriilor fiice sau nepoate; persoane silite să decadă din condiția umană, fiind obligate să are pâmântul cu plugul sau să-l grape cu grapa, în locul vitelor; persoane scuipate sau bătute pentru că vorbeau românește pe stradă; persoane torturate pentru că spuneau că românii și strămoșii lor daco-romani au locuit continuu în Transilvania.

Mulți români au fost terorizați și bătuți sistematic pentru a fi obligați să se refugieze „de bună voie” în teritoriul rămas României; fără nicio explicație, fruntașii românilor de la orașe și sate erau expulzați în vagoane de vite, plumbuite; cei care refuzau expulzarea erau aruncați dincolo de granița provizorie impusă în 1940, după ce erau maltratați sălbatic pentru ca nu cumva să se întoarcă; totalul refugiaților și al expulzaților a fost de 500.000, adică aproape 40% din cei peste 1.300.000 de români care trăiau în Transilvania de Nord.

Adeseori se comiteau crime „ritualice” exemplare împotriva românilor, de o fantezie fără egal în cruzime. Orice român putea deveni oricând subiectul unor asemenea crime.

Iată exemple de mon­struozitate extremă a genocidului: românilor li s-au sfărâmat dinții și li s-au zdrobit oasele cu ciomege; li s-a turnat petrol în cap și li s-a dat foc; li s-au smuls unghiile; li s-au smuls părul, barba sau mustățile, cu carne cu tot; li s-au tăiat urechile, li s-au scos ochii cu baionetele, li s-au tăiat buzele sau li s-a smuls limba din gură ca să nu mai vorbească limba română; erau obligați să-și bea sîngele ce le curgea din răni, să mănânce fecale și să bea urină; multor românce gravide le-a fost spintecat pântecele cu baioneta pentru a fi scoși copiii nenăscuți care erau apoi ciopârțiți sau zdrobiți până mureau; tot cu baioneta erau uciși și copiii din legăn; unor fete, după ce au fost violate li s-au tăiat sânii, pentru ca finalmente să fie ucise. Și multe altele...

Toate aceste crime trebuie cunoscute și dezavuate de întreaga comunitate internațională, în primul rând de Ungaria și de maghiarii de azi, chiar dacă aceștia nu au nicio vină pentru ceea ce au comis unii dintre înaintașii lor.

*          *          *

Iată câteva exemple de crime preluate din volumul „ARDEALUL [Transilvania], PĂMÂNT ROMÂNESC. Problema Ardealului văzută de un american”, publicat în România în octombrie 1944; autor: Milton G. Lehrer, născut în 1906 la New York, doctor în Drept Internaţional la Universitatea din Paris:

<<Ocupaţia maghiară în Ardealul de Nord [pp.390-396]. /.../ [În septembrie 1940] Trupele de honvezi [soldați maghiari] şi-au făcut o intrare... triumfală pe pământul de pe care fuseseră alungate în 1918 [când Marea Adunare Națională din Transilvania a decis unirea acesteia cu Țara-Mamă, România]. Martiriul românilor reîncepea după 22 de ani de viaţă liberă. Barbariile (cititorul va vedea din faptele relatate că termenul nu este prea grav) comise de unguri asupra românilor din teritoriul cedat au început chiar din prima zi a ocupării Transilvaniei. /.../

Până acolo a mers înverşunarea maghiară împotriva a tot ceea ce e românesc, încât nu au fost cruţate nici măcar bisericile românilor. Ai impresia, trecând în revistă miile de barbarii comise de bandele horthyste imediat după ocuparea teritoriului cedat, că ele se integrează într-un plan bine chibzuit: desfiinţarea radicală a românismului sau /.../ extirparea românilor de pe pământul Transilvaniei.

De altfel, ungurii nici nu făceau un secret din acest plan. Am văzut care erau intenţiile criminale ale tânărului Levent, eroul cărţii lui Dücsö Csaba, cu privire la românii transilvăneni. Regăsim patologica lui profesie de credinţă în nenumărate articole de gazetă şi într-o întreagă literatură ultraşovină maghiară, menită să întreţină în popor ura împotriva românilor [la pag.307 a cărții, Milton G. Lehrer a scris următoarele: «În fulminanta sa lucrare intitulată „Nincs Kegyelem” („Fără milă”), apărută la Budapesta în 1939, Dücsö Csaba /.../ ne arată (la pag.155-156) că scopul urmărit de organizaţia Levente a tinerilor maghiari este exterminarea românilor prin toate mijloacele /.../: „Voi suprima pe fiecare valah (român) ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe (române)! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copii în leagăn! În germene voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă!”, „Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte un copil... Voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu! /.../. Nu va fi milă!”. /.../ Te întrebi înmărmurit, cum a putut guvernul maghiar patrona asemenea îndemnuri la asasinat, la bestialităţi şi barbarii odioase, făcute în numele unei „organizaţii legal constituite... pentru pregătirea premilitară a tineretului ungar”?!»  Iată continuarea textului de mai sus, publicat de Dücsö Csaba în cartea „Nincs Kegyelem” („Fără milă”): „...Și voi ucide pe copiii de la sân /.../ În sămânță am să distrug acest popor bastard, de bandiți [poporul român]... /.../ Eu n-am decât o țintă: Marele Imperiu Maghiar și națiunea maghiară de 50 de milioane! /.../ 50 de milioane de vieți maghiare mulțumite... Da, numai asta mă interesează și voi ști să fac loc generației viitoare, celor 50 de milioane ai secolului următor [sec.21]. Loc! Loc pe străbunul pământ unguresc, rasei milenare! Rasei maghiare! Celelalte trebuie să piară! Vor emigra, vor muri sau le voi stârpi eu.” (pp.156–157). /.../

În ziarul budapestan „Pesti Hírlap” din 15 aprilie 1932 întâlnim aceste proiecte de viitor /.../: „Dacă noi ungurii vom reocupa ţara (este vorba de Transilvania — n.n.), /.../ daco-românii vor trebui să dispară de pe teritoriu.” /.../

Corespondentul din Turda al ziarului „Universul” [București, 23 sept. 1940] relatează în felul următor intrarea /.../ trupelor maghiare pe teritoriul Transilvaniei anexate: „Primul măcel s-a comis în cinci colonii din imediata vecinătate a frontierei. Din primele ore ale ocupaţiei, românii au fost măcelăriţi. Uliţele şi casele sunt pline cu pete de sânge, iar în jurul lor se înfăţişează ochilor peisajul unui abator: picioare retezate cu topoarele, femei ciopârţite, capete terciuite şi mâini învineţite desprinse din încheieturi. Unii dintre morţi /.../ au fost spânzuraţi de cumpăna fântânilor”. Nu fără temei scrisese Dücsö Csaba în a sa „Nincs Kegyelem” [„Fără milă”] că „În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Árpád şi al lui Gingis Han”!

(Datele şi faptele de mai jos sunt citate din broşurile: Les assassinats şi Les Destructions d’Églises, apărute [în 1942, la București] în ciclul „Un an de dominaţie maghiară în Transilvania de Nord” [„Un an de domination magyare dans la Transylvanie du Nord„]).

Dintre toate masacrele în masă săvârşite de unguri, două se detaşează din linia comună prin ferocitatea lor: cele comise de armata şi de populaţia ungurească în comunele Trăznea şi Ip din judeţul de frontieră Sălaj. Cităm din broşura Les assassinats:

„Comuna Trăznea a fost ocupată de către trupele ungureşti la 9 sept.1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade... După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine se găsea în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului [casa preotului]— căruia i s-a dat foc şi care a ars în întregime cu cadavrul preotului — este tipic” ...N-au fost cruţaţi nici copiii, nici bătrânii. /.../ Femeii Ana Negrean de 65 de ani i s-au tăiat mâinile. Femeia Ana Sălăjan în vârstă de 31 de ani, deşi însărcinată, a fost străpunsă cu baioneta. Vasile Nărgăraş a fost găsit cu capul spintecat în două; în fine, copilul Sălăjan Ion de 2 ani a fost ucis cu grenada.

În comuna Ip, 155 de bărbaţi, femei şi copii au fost exterminaţi de militari şi de bandele lui Horthy. Casele lor au fost prădate şi apoi arse. /.../

În judeţul şi oraşul Cluj [cel mai important din Transilvania] s-au înregistrat în cursul lunilor septembrie şi octombrie câteva crime din cele mai abominabile. La 23 sept.1940, în casa preotului Andrei Bujor, au fost adunaţi şi ucişi preotul şi soţia sa, ... copilele Lucia, licenţiată în litere, Mărioara, studentă în anul II a Facultăţii de ştiinţe şi Victoria, în clasa a VIII-a de liceu, Natalia Petrea, soţia institutorului Gh. Petrea, fiica şi mama acestuia din urmă şi, în fine, servitoarea preotului Bujor, numită Juhasz. /.../

La Cluj, în primele zile ale ocupaţiunii, un mare număr de români au fost ucişi pe străzi, în casele lor proprii sau în alte părţi, fără nici un motiv şi întotdeauna „cu aceeaşi cunoscută bestialitate”. În noaptea de 14-15 sept., vameşul Ion Almaşul a fost ridicat de acasă de către un soldat ungur, împuşcat în stradă, străpuns cu baioneta şi după aceea călcat cu picioarele. /.../ Soldatul român Alexandru Badea, reîntors dintr-o concentrare, este aruncat din tren de către tovarăşii lui de călătorie unguri şi strivit sub roţile vagoanelor.

În comuna Someşeni, aproape de Cluj, ţăranul Ion Pantea este ucis de către soldaţii unguri prin tăierea arterelor de la mâna dreaptă şi împlântarea unei baionete în inimă, sub ochii îngroziţi ai fiicelor lui...

În comuna Vădăsel, la 30 nov.1940, o bandă de unguri venind din comuna Vişea decapitează cu lovituri de topor pe tânărul Ciocănaş.

În comuna Poieni, agricultorul Gh. Bane este torturat în aşa mod de soldaţii unguri, încât după două zile moare în chinuri groaznice.

Cea mai oribilă crimă, însă, care a fost comisă în jud.Cluj este aceea săvârşită în comuna Huedin, la 10 sept.1940, asupra protopopului ortodox Aurel Munteanu, care a murit în cele mai groaznice chinuri. Cităm din broşura Les assassinats: „Un ofiţer ungur (din nou un ofiţer!) l-a arestat în stradă pe când el se ducea la o înmormântare şi, împreună cu o bandă de asasini, l-a torturat în chipul cel mai bestial timp de patru ore. Cu o răbdare şi o perversitate diabolică, ei l-au bătut la început cu pumnii şi apoi cu măciucile, până ce el a căzut la pământ. Apoi i-a fost smulsă, după acelaşi rit sadic, venerabila sa barbă de preot creştin cu bucăţi de carne, smulgându-i în acelaşi timp părul de pe cap cu piele cu tot. /.../ Călăii i-au sucit mâinile până i-au rupt oasele. Culmea bestialităţii a fost atinsă de asasinul Budai János Gyepu care de mai multe ori i-a vârât un băţ în gură cu asemenea forţă încât băţul i-a ieşit prin ceafă şi după ce a expiat [a decedat], în urma acestor abominabile torturi, asasinii i-au aruncat cadavrul /.../ într-un şanţ al proprietăţii nobilului ungur, contele Bánffy”.

Socotim că până şi Attila s-ar fi cutremurat de barbariile comise la Huedin de maghiarii care se reclamă direcţi succesori ai „biciului lui Dumnezeu” [așa cum a fost supranumit Attila, liderul hunilor]!

Zeci de asemenea sălbăticii au fost comise /.../; în judeţul Târnava Mică, la Agrişteu, /.../ tânărului român Emanuil Costea, înainte de a fi omorât, i s-au ars ochii şi i s-a smuls limba din gură; /.../

„Masacrele au fost săvârşite, spune autorul broşurii Les assassinats, atât de către armata ungară cât şi de bandele de civili unguri. Câteodată torturile au fost duse până la ultima limită a rezistenţei fiinţei omeneşti, cu o ferocitate dementă şi o imaginaţie maladivă. Unii au scăpat de la moarte numai din cauză că aceste brute demente credeau că victimele lor sucombaseră de-acum”.

Teroarea [pp.397-399]. Încurajată de atitudinea trupelor ocupante, care în loc să păstreze ordinea s-au dedat ele însele la crime /.../, populaţia ungurească din Transilvania, excitată până la paroxism, şi-a dat frâu liber instinctelor primare, dedându-se la cele mai înfiorătoare fărădelegi. În comuna Marghita din judeţul Bihor, trei femei, dintre care una de 16 ani, au fost chemate la primărie şi violate de 7 ţărani unguri. După viol, ei au tăiat sânii victimelor. /.../

În comuna Cuzăplac din judeţul Bihor, un sublocotenent ungur şi civilul Szabo Iancsi au forţat pe lucrătorul P.I. să înghită bucăţi din drapelul românesc în timp ce ei îl loveau crunt.

Ar fi să nu mai terminăm dacă am enumera toate cazurile pe care ni le citează broşura sus-menţionată. Ne-am fi îndoit de veracitatea [veridicitatea] celor afirmate de autorul cărţii, într-atât sunt de îngrozitoare faptele relatate, dacă nu ni s-ar fi furnizat de către autor datele precise cu privire la numele victimelor cât şi cu privire la domiciliile lor. /.../

Mii de broşuri erau difuzate pe teritoriul Transilvaniei de către propaganda maghiară de la Budapesta, instigând la omoruri /.../. Cităm un fragment dintr-una din broşurile de aţâţare maghiare contra românilor transilvăneni: „Datoria noastră este să stârpim naţia valahă, să nimicim orice urmă a seminţiei blestemate şi să spintecăm chiar pântecele femeilor care poartă în el un pui de valah”.

Azi, când sunt cunoscute atrocităţile săvârşite de germani în toate ţările prin care au trecut, te întrebi care sunt maeştrii şi care, elevii?!...

Prin cele două broşuri mai sus-menţionate, Les assassinats şi Les Destructions d’Églises, s-au adus în faţa lumii civilizate şi într-o limbă de circulaţie universală grave acuzaţii împotriva Ungariei, bazate pe o documentare dintre cele mai ample. Dacă aceste acuzaţii ar fi fost false sau inexacte, Ungaria, pentru păstrarea prestigiului ei neîntinat, avea datoria să risipească pe bază de documente toate învinuirile ce i se aduceau. Deşi sunt la curent cu aproape toate publicaţiile în limbi străine care au apărut până la sfârşitul anului 1943 la Budapesta, nu-mi este cunoscută nici o carte şi nici o broşura prin care să se fi respins în mod serios acuzaţiile aduse Ungariei [<<Dimpotrivă. Un gazetar maghiar, György Ferenczy, a condamnat /.../ barbaria ucigaşilor conaţionali ai săi. Iată ce scria el /.../ la 18 sept.1940: „/.../ Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român (...). /.../ ...Cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul şi răzbunarea joacă dansul sălbatic al morţii (...) /.../ A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare — este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. /.../ Nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar /.../.” (Golgota în Transilvania, Bucureşti, 1941, p. 6-8) >> – Notă scrisă de Milton G. Lehrer]. /.../

Statisticile sumare care au putut fi dresate ulterior învederează o recrudescenţă a teroarei dezlănţuite de maghiari. /.../ Parte dintre români au fost întemniţaţi, parte au fost trimişi pe front, alţii au luat drumul Germaniei pentru munci forţate şi, în sfârşit, foarte mulţi l-au luat pe acela de unde nimeni nu se mai reîntoarce. Până la data de 30 oct.1941 numărul deţinuţilor români era de 13.000! La sfârşitul anului 1943, acest număr era de trei ori mai mare [!]. Lagărele ungare de la Budapesta, Debrecen, Pospökladany, Békéscsaba, Kistracsa gemeau de români, la fel, de altfel, ca şi închisorile ungureşti [mulți nu s-au mai întors niciodată]. /.../

„Apărătorii creştinismului” — dărâmători de biserici [pp.399-409]. Ocupând Transilvania cedată, ungurii s-au năpustit asupra bisericilor româneşti —ortodoxe şi greco-catolice, cu o furie care nu-i onorează, desigur, pe pretinşii apărători ai creştinismului. /.../

Ştiind din istoria trecutului că Biserica a fost cea mai puternică fortăreaţă înăuntrul căreia românii şi-au menţinut nealterată naţionalitatea, ungurii din 1940 şi-au închinat toate eforturile lor deznaţionalizării prin religie şi aceasta prin mijloace violente. Mii de români au fost obligaţi să-şi renege credinţa strămoşească, îmbrăţişând una din religiile maghiare, pentru a se pierde astfel definitiv în masa ungurească. /.../

Cităm textual din broşura Les Destructions d’Églises: „În judeţele din est /.../ biserici româneşti ortodoxe şi greco-catolice au fost distruse. Ungurii, înarmaţi cu topoare, târnăcoape şi securi, se aruncau în grupuri asupra bisericilor şi distrugeau în câteva ore până la temelie ceea ce credinţa românească a ridicat ani de-a rândul pentru gloria lui Dumnezeu”.

Judeţele în cauză sunt acelea locuite de secui, foştii adversari de moarte ai maghiarilor, azi deznaţionalizaţi, aproape complet. /.../. Absolut toţi preoţii români din Secuime s-au văzut constrânşi să părăsească regiunea.>>

*                      *                      *

Iată alte exemple preluate din volumul „TEROAREA HORTHYSTO-FASCISTĂ ÎN NORD-VESTUL ROMÂNIEI. Septembrie 1940 – octombrie 1944″, volum elaborat de I. Ardeleanu, G. Bodea, M. Fătu. O. Lustig, M. Mușat, L.Vajda; Editura Politică, București, 1985:

<<„Barbariile au început în prima zi de ocupaţie în judeţele Satu Mare şi Bihor. /.../ Călugării de la mănăstirea Bicsad ... s-au pomenit asaltaţi de un grup de tineri din organizaţia [maghiară] Levente. Scoşi din chilii şi puşi la rând în curte, preoţii au fost scuipaţi, loviţi cu pumnalele, iar un grup de 20 ţărani s-au pomenit împresuraţi de altă bandă şi măcelăriţi. /.../ Bandele de levenţi au trecut în Ţara Oaşului şi în Maramureş, unde au masacrat toţi românii întâlniţi. /.../ La Săpânţa, ţăranii au fost bătuţi cu frânghii ude, apoi puşi să-şi sape mormântul...” – ziarul „Universul”, București.

În 7 sept. 1940, soldaţii horthyşti au arestat douăzeci de țărani români în comuna Mihai Bravu. I-au dus într-un cimitir părăsit unde i-au bătut cu patul puştilor, le-au legat mâinile la spate cu sârmă şi i-au întrebat dacă vor să fie împuşcaţi sau spânzuraţi. La întrebarea „pe cine vreţi să împuşcăm mai întâi” un ţăran a răspuns: „Pe mine”. Întrebat pentru ce motiv, acesta a răspuns: „Ca să nu-mi văd copiii morţi” — avea doi copii lângă el.

Acţiuni criminale au loc în toate localităţile locuite de români, imediat ce a pătruns în ele armata horthystă de ocupaţie, victimele acestor acțiuni fiind mai ales români, dar și evrei.

În noaptea de 5-6 sept.1940, la intrarea armatei horthyste în comuna Medieşul-Aurit (jud. Satu Mare), trei soldaţi s-au prezentat la casa fostului primar Gh. Petricean, l-au ridicat, l-au dus la marginea satului, l-au înjunghiat cu baionetele, i-au scos ochii și l-au împuşcat.

În 8 sept. 1940, la ieșirea din Nușfalău, 11 români (nouă bărbați și două femei) au fost uciși fără motiv; bărbații – prin înfingerea baionetei în inimă, femeile – prin înjunghiere. În aceeași zi, în Zalău, trupele horthyste de ocupţie „au asasinat 7 oameni, din care 4 femei /.../. Cadavrele femeilor au fost desgolite şi batjocorite [...]. Cadavrele au fost îngropate jumătate pentru a fi mâncate de câini.”

În 9 sept. 1940, în com. Treznea (Trăznea), jud. Sălaj, românii, dar și evreii, sunt masacraţi prin împușcare, străpunşi cu săbii şi baionete, iar casele atacate cu grenade şi incendiate.

„Nicolae Brumar a fost luat de acasă şi împreună cu soţia şi cele două fiice au fost împuşcaţi, apoi sfârtecaţi cu baionetele. Vasile Mărgăruş a fost ridicat de acasă, străpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului, şi apoi împuşcat în cap. Preotului ortodox, ascuns în casa parohială, i s-a dat foc şi a ars împreună cu casa. /.../ Învăţătorul cu soţia s-au refugiat din faţa urgiei în comuna Pusta. Au fost prinşi şi aduşi amândoi în Trăznea, unde au fost răstigniţi de uşa bisericii şi împuşcaţi”.

Declarație de martor: „După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi de vii îi aruncau în văpaia focului (caselor incendiate), arzând de vii în chinuri groaznice”.

Anei Negreanu (65 ani) i s-au tăiat mâinile. Ana Sălajan (31 ani), fiind însărcinată, a fost străpunsă cu baioneta. Vasile Mărgăruş a fost găsit cu capul spintecat în două... /.../ În acest masacru au fost implicaţi groful maghiar Ray Ferenc, notarul şi preotul maghiar reformat din Treznea.

La 10 sept.1940 s-a comis o crimă monstruoasă la Huedin a cărui victimă a fost protopopul Aurel Munteanu din jud. Cluj. /.../ Martirajul acestuia a avut loc astfel: „...o bandă de 21 de unguri agresivi l-au schingiuit, timp de 4 ore, cu o ferocitate care întrece orice închipuire. /.../ ...L-au lovit peste cap, peste faţă, peste braţe cu ciomege. I-au smuls părul şi barba din rădăcină, cu carne cu tot. Budai Janos Gyepu i-a înfipt un baston în gură de mai multe ori până i-a ieşit prin ceafă. Şi totul se petrecea sub privirile soldaţilor unguri.”

În comuna Ip, jud. Sălaj, în noaptea de 13-14 sept.1940, „echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi i-au împuşcat. Femeile, în plus, au fost batjocorite, iar copiii spintecaţi. După măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele, unii încă respirau, şi îngropate într-o groapă comună”.

Rememorarea masacrului de la Ip de către Gavril Butcovan [paragraf preluat din ziarul „Gardianul”, august, 2008]: „Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. /.../ Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. /.../ Când am ieșit l-am văzut pe tata care zăcea cu fața în jos. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. În momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. /.../ Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. /.../ În 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.” [închei citatul din ziarul „Gardianul”]

În 18 sept. 1940, în com. Aghireș, jud. Cluj, săteanul Ghe. Boc a fost ridicat de acasă de militari maghiari și a fost torturat bestial câteva zile. A fost silit să-și sape singur groapa, a fost împușcat iar trupul i-a fost ciopârțit cu săbiile.

Un document al Ministerului român al Afacerilor Externe consemna: „Soldaţi, jandarmi şi bande înarmate de „patrioţi” civili cutreierau satele româneşti devastând locuinţele şi schingiuind populaţia românească paşnică şi fără apărare. Unora li s-au zdrobit oasele cu ciomegele, alţii au fost împunşi cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile, unei fetiţe de patru ani din Şuncuiuş (jud. Bihor) i-au turnat petrol în cap şi i-au dat foc, altora le-au sfărâmat dinţii, li se smulgea părul cu carne (cazul femeii Maria Dobradin Cluj), li se tăiau buzele (Suciu Tănase din Cluj), alţii au fost siliţi să bea sângele ce le curgea din răni, două fete, una de 18 ani şi alta de 14 ani din comuna Mihai Bravu (jud. Bihor), au fost schingiuite bestial fiindcă nu au lăsat să fie violate, unora li se punea sodă caustică pe piele peste care se turna apoi apă caldă (cazul lui Cocoi Florea din Voiniceni, jud. Someş). Lui Dumitru Matei din Oradea i s-au scos ochii cu baioneta (18 sept. 1940) şi, în acelaşi oraş, fusese silit un bătrîn pensionar român, la 6 sept. 1940, după ce a fost maltratat, să mănânce fecalele şi să bea urină [...]. Sute de tineri români au fost puşi la jug ca animalele şi siliţi să are și să grape.”

În 24 sept. 1940, în satul Mureșenii de Câmpie, jud. Cluj, în casa parohială a preotului Andrei Bujor au fost uciși de către militari maghiari toți membrii familiei preotului, cantorul și învățătorul din sat, precum și membrii familiilor acestora care se aflau în casa parohială (în total 11 persoane). Masacrul s-a făcut la îndemnul contelui maghiar Albert Wass, scriitor și poet, al cărui palat se afla în apropiere.

Cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, scria la 24 sept. 1940 în ziarul „Universul”: „Ce s-a petrecut acolo [în Transilvania de Nord] la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară, sub ochii ei şi fără nici o încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire /.../. Spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor; acestea au fost, după câte ştiu până acum – şi martiriul se desluşeşte tot mai mult – semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte. Statul român va face ce crede. Din partea noastră n-avem decât un sfat. A nu se clinti un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României.”>>

*                      *                      *

Prezentăm câteva episoadele finale ale din genocidul antievreiesc înfăptuit de Ungaria pe teritoriul Transilvaniei de Nord, exemple preluate din volumul „PROCESUL GHETOURILOR  DIN NORDUL TRANSILVANIEI”, volum alcătuit de Oliver Lustig, Editura AERVH, Bucureşti, 2007 [n.r. textele de mai jos reprezintă fragmente din Actul de acuzare]:

<< În Ungaria horthystă a fost cel mai vechi fascism din Europa, fiind primul care a introdus legi antievreieşti, deja în anul 1920, prin legiferarea instituţiei „numerus clausus” în universităţile din Ungaria. /.../

Precum va rezulta din documentele acestui proces, şovinismul ... guvernului Ungariei (guvernul Sztójay) a întrecut chiar şi aşteptările hitleriştilor germani. /.../

Încă în preambulul instrucţiunilor [n.r. instrucţiuni date în primăvara anului 1944 de autoritățile statului maghiar] se spune: „Guvernul Regal Ungar, în scurt timp va curăţi ţara de evrei. Curăţirea o ordon pe regiuni, iar în vederea atingerii scopului, evreimea, fără deosebire de sex sau vârstă, va fi transportată în lagăre de concentrare anume desemnate. [n.r. toți evreii din Transilvania de nord au fost închiși în ghetourile înființate de autoritățile maghiare în principalele orașe din Transilvania de nord.„ /.../

Scopul mărturisit al acestor măsuri de tortură şi cruzimi a fost determinarea evreilor să declare unde şi-au ascuns banii şi bijuteriile, dar în cursul instrucţiei şi judecării acestui proces, s-a dovedit că, foarte de multe ori, acest scop fusese numai un pretext, iar adevăratul zel era schingiuirea şi torturarea populaţiei evreieşti, pentru a desăvârşi cu un ceas mai devreme exterminarea evreilor, lucru despre care toţi aceşti comandanţi şi supraveghetori aveau cunoştinţă că este un plan bine determinat. /.../

...[În ghetoul din Oradea] mii de persoane au fost schingiuite, bătute şi torturate de o grupă bestială de schingiuitori, compusă din ofiţeri şi plutonieri de jandarmi, instruiţi special în acest scop. În cursul schingiuirilor şi drept consecinţă a acestora s-au ucis [sinucis] 17 persoane, iar multe persoane au murit în urma acestui tratament. /.../

Depoziţia martorului Schwartz Ernest  [3 aug.1945]: „La bărbaţi testiculele au fost lovite şi torturaţi cu curent electric. Era un mod de inchiziţie obişnuit la femei ca un pol al curentului electric a fost [să fie] băgat în vagin, iar celălalt în gura victimei. /.../ Cunosc numele unor victime, care de groaza schingiuirilor s-au sinucis cu otravă în toiul schingiuirilor /.../. Era un obicei ca în cazul când ... nu au ajuns la rezultate prin chinuirea bărbatului, atunci au adus soţia şi copii {pentru a fi} chinuiţi în faţa bărbatului, a tatălui, ca să scoată vreo declaraţie cu privire la afirmativa valoare ascunsă. Cunosc un caz când internatul, ca să scape de bătăi şi schingiuiri, a declarat de la început ce anume valori sau bani au ars. Cu toate acestea a fost bătut până la sânge. Ştiu că au fost mulţi, care au murit în urma acestui tratament /.../. Numărul acelor victime care astfel au fost bătuţi, schingiuiţi şi batjocoriţi în această instituţie de inchiziţie se ridică la mai multe mii de persoane [doar în Oradea].” /.../

Martorul Nussbaum Adalbert: „...Au început să mă bată cu o ferocitate nemaipomenită, după aceasta au pus picioarele mele pe o zdreanţă udată, mi-au astupat gura cu cioarapii mei, au adus o maşină de electricizare; un pol al curentului l-au agăţat în [de] penisul meu, iar celălalt pol la degetul mic al mâinii stângi şi au dat drumul la maşina electrică, făcând curent întrerupt ca să fie mai dureros. De durere am fost nevoit să sar la o înălţime de un metru de la pământ. /.../ Ştiu că aparatul electric l-au  aplicat la femei în aşa fel, că un pol al curentului a fost condus în uterul femeii, iar celălalt la degetul mic al mâinii strângi, astfel chinuindu-le cu curent întrerupt. Aceasta am auzit-o atunci de la soţia lui Bárdos Ladislau... /.../ Am fost transportat [la Auschwitz] în ziua de 27 mai 1944; în vagon am fost înghesuite 75 de persoane cu un vas de apă şi un vas pentru necesităţi. Era mare căldură şi o situaţie insuportabilă. Am fost debarcaţi în Auschwitz ... /.../. În lagărul de muncă, din cca. 7.000 de persoane, bărbaţii orădeni, după cât ştiu, au rămas în viaţă 4 persoane, restul [ceilalţi] au fost omorâţi prin bătăi, prin înfometare, boli şi nimiciţi în camera de gaz{are}.”/.../

Martorul dr. Feher Andrei: „...Prima zi am fost torturat timp de 2 ore şi jumătate în continuu. /.../ ...Fără să mă lase să vorbesc ceva, [inspectorul Horváth Jozsef] a început să întoarcă manivela maşinii de electrizare, am fost silit să iau în mâna dreaptă şi stângă electrodul pozitiv, respectiv negativ şi astfel oscilarea s-a produs în corpul meu. Ajutorul lui a manipulat aparatul de radio şi cu cât eram mai tare chinuit, a făcut ca radioul să cânte mai tare, ca să nu se audă strigătele mele. Am primit vreo 40 de lovituri pe talpă, 50 de palme, {iar} electricizarea s-a făcut în variate forme. La început numai în cele două mâini trebuia să ţin electrozii, apoi urma ca unul dintre electrozi format special pentru a-l pune în gură, ca un fel de zăbală, trebuia să îl pun în gură. Era ceva grozav [groaznic] când {în} toţi dinţii am simţit oscilarea curentului electric. Dacă n-am ţinut electrodul destul de strâns în dinţi sau de chinuri [din pricina chinurilor] l-am lăsat să cadă jos, am fost bătut cu o cruzime extraordinară, cu ciomege şi pumni. Au mai făcut alte variante cu electricizarea, din care îmi amintesc că, în ultima jumătate de oră, când 8 călăi au luat parte la torturarea mea, m-au legat cu o sfoară de un baston. Mi-au introdus un electrod în anus, iar cu celălalt au atins membrul [penisul] meu. /.../ După cum am auzit, şi femeile au fost grozav [groaznic] chinuite mai cu seamă prin electricizare.” /.../

Soţia lui Guttmann Emanoil: „Eu am fost cercetată ... în camerele de chinuire timp de 6 zile după înfiinţarea ghetoului. ...Acolo am găsit mulţi oameni şi chiar cunoştinţe de-ale mele, trântite la pământ în chinuri groaznice, după bătăile şi schingiuirile la care au fost supuşi. /.../ Mi-au dat în mână un mâner în legătură cu {un} generator mic de electricitate şi aceasta a trebuit să-l ţin pe inimă iar celălalt pol al cablului era prins de limbă. Au probat [încercat] să introducă cablul electric şi în vagin, dar au renunţat, eu având hemoragie din cauza bătăii primite. La fel au făcut în celelalte zile, până când am spus unde sunt bijuteriile... /.../ La început au chinuit numai pe bogaţi, iar pe urmă i-au luat pe rând pe toţi, după locuinţe, şi chinurile erau din ce în ce mai groaznice. /.../ ...Trebuia să spăl urmele de sânge, vomitări sau fecale ale celor chinuiţi, care n-au putut să se stăpânească din cauza schingiuirilor.” /.../

Este concludentă în ceea ce priveşte intenţiunea schingiuirilor de a grăbi sfârşitul acestor oameni, condamnaţi la moarte, depoziţia martorului dr. Jakab Ludovic, din care rezultă că anchetatorii, cu ocazia schingiuirilor, de multe ori s-au adresat victimelor cu cuvintele: „De ce ţii la aceste nimicuri şi de ce nu descoperi [desconspiri] unde le-ai ascuns, căci peste câteva zile şi aşa vei fi băgată în groapa cu var.” /.../

Acuzata Megyesi Elisabeta [moașă] s-a purtat tot timpul extrem de brutal cu evreicele pe care le cerceta. /.../ ...A examinat pe tânăra Glück Iţa în vârstă de 16 ani, care deşi era virgină, totuşi acuzata a examinat-o rupându-i cu mâinile himenul şi producându-i hemoragie. /.../ Glück Iţa ... a primit o infecţie generală şi, în cursul transportului spre Auschwitz, a murit în vagon. /.../

În ghetoul din Satu-Mare s-au întâmplat schingiuiri aşa de mari ... , încât cei internaţi în ghetou se îmbulzeau la trenurile de deportare numai ca să scape de maltratările din ghetou. /.../

Soţia lui Delmann Andrei: „...Din  nou descălţată de pantofi şi din nou am fost bătută şi schingiuită. /.../ Am fost atât de mult zdrobită încât corpul meu a fost plin de vânătăi şi n-am putut să umblu fiind transportată de 2 persoane. Peste o săptămână din nou am fost chemată la anchetă şi atunci de frica bătăii m-am prezentat benevol la un transport [n.r. spre lagărul „de muncă” de la  Auschwitz] ca să fiu transportată cât se poate de urgent, astfel am scăpat de alte schingiuiri.” /.../

...După cum rezultă din probele de la dosar foarte mulţi evrei au fost astfel maltrataţi. /.../ ...Gerö Alexandru ... după ce într-o zi fusese grav schingiuit, a doua zi, când a fost chemat din nou la cercetări, de groaza schingiuirii s-a sinucis. /.../

Martorul dr. Weinberger Emanoil: „...Désaknay mi-a poruncit să dansez sârba în aşa fel ca să ating cu capul plafonul colibei ce era la o distanţă de o jumătate de metru de capul meu. Cu picioarele umflate, pline de vânătăi [n.r. din cauza bătăilor la tălpi] am fost silit să dansez sârba, în care timp, Désaknay mă lovea cu bastonul de cauciuc peste burtă şi spate... /.../ ...Am văzut ducând la colibă şi pe fiii mei Weinberger Eric şi Norbert şi am auzit ţipetele şi strigătele lor. /.../ După o jumătate de oră am văzut pe un nyilaş [n.r. fascist maghiar] aducând la colibă pe soţia mea, iar pe cei doi fii ai mei i-au introdus într-o cameră alăturată, pentru a vedea cum va fi torturată mama lor; /.../ ...au bătut-o la tălpile picioarelor aşa de tare încât eu din grajd am auzit ţipetele şi vaietele ei.„ /.../

Deportarea tuturor evreilor din toate ghetourile din Ardeal [n.r. Transilvania de Nord] s-a făcut în modul cel mai neomenos. Pe căldurile de la sfârşitul lunii mai, sau de la începutul lunii iunie 1944 au fost îmbarcaţi într-un vagon de marfă câte 70-80 de persoane, de-a valma bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi. În fiecare vagon nu s-a pus decât 2 găleţi, una pentru apă, alta pentru W.C. Înainte de îmbarcare fiecare evreu a mai fost percheziţionat odată, pentru ca să le fie confiscate şi ultimele obiecte ce eventual putuseră dosi. După îmbarcare în vagoane, acestea au fost închise cu lanţuri speciale, iar pasagerii n-au mai fost lăsaţi prin gări să-şi ia apa necesară, sau să golească găleţile murdare. S-a întâmplat chiar mai mult, şi anume, cadavrele celor care au murit în cursul transportului, nu au fost scoase din vagon până la Auschwitz, care era staţia finală. Trenurile cu nenorocitele victime au fost conduse până la gara Koşice [în Slovacia], iar acolo predate soldaţilor germani care le-au condus până la lagărul de muncă şi exterminare de la Auschwitz şi Birkenau.

Şi cu aceasta, primul act din tragedia evreilor din Ardeal [Transilvania de Nord] a luat sfârşit, urmând ca actul următor să fie săvârşit în lagăre de exterminare de către maeştrii (nazişti ai – nn) discipolilor (hortyşti – nn / fasciști maghiari), care săvârşiseră primul act.>>

*                      *                      *

Excelențele Voastre, așa cum am mai spus, fac prezenta solicitare inclusiv în numele urmașilor victimelor genocidului antiromânesc printre care s-au numărat doi dintre înaintașii mei (din fericire, amândoi au scăpat cu viață).

Tatăl meu, Victor Ilieșiu, între anii 1940-1944, a fost amenințat, agresat și scuipat de fasciști maghiari, pentru că s-a manifestat public împotriva totalitarismului horthyst, fiind redactor la singurul ziar românesc existent în acei ani în Transilvania de Nord, „Tribuna Ardealului” din Cluj.

Bunicul meu după mamă, Vasile Mureșan, administrator al orașului Baia-Mare în perioada interbelică (înainte de Dictatul de la Viena), a protestat public împotriva crimelor fasciste maghiare antiromânești încă din septembrie 1940. În primăvara anului 1944, s-a manifestat public împotriva arestării în ghetouri, în condiții inumane, a tuturor evreilor din Baia-Mare și din împrejurimi. Bunicul a trimis-o de mai multe ori pe mama mea – care avea atunci 25 de ani – la ghetoul de la marginea orașului Baia-Mare ca să ducă evreilor mâncare, haine și pături, întrucât majoritatea acestora au fost obligați să stea sub cerul liber, în ploaie și vânt, zeci de zile și nopți, până când au fost trimiși spre exterminare la Auschwitz. La începutul lunii octombrie 1944, bunicul meu a fost înștiințat de autoritățile maghiare că va fi spânzurat în centrul orașului împreună cu trei preoți români, trăind astfel coșmarul spânzurării iminente; execuția nu a avut loc întrucât armata română a eliberat orașul mai devreme decât se estima.

Sorin Ilieșiu

București, 30 august 2023

NATIONAL - CELE MAI CITITE ARTICOLE

  1. 7 zile
  2. 30 zile
  3. 1 AN