De ce are Victor Ciutacu dreptate
- Written by Criterii
- Category: National
Jurnalista Iulia Marin, bolnavă de o formă de depresie de intensitate psihotică, s-a sinucis.
Era de așteptat, deoarece persoanele care suferă de această cumplită maladie caută suicidul ca pe o izbăvire și de obicei îl găsesc, oricât de bine ar fi tratate chimic, terapeutic și uman.
Apoi, a izbucnit scandalul.
Victor Ciutacu spune că ”Libertatea” nu ar fi trebuit să angajeze un jurnalist cu probleme psihice atât de grave. Cum să dai pe mâna unei asemenea persoane anchete care presupun un maxim discernământ ?
S-au alertat brusc o sumedenie de persoane, a apărut chiar și un protest colectiv în care se spune:
” Noi, instituţiile şi organizaţiile care semnează acest apel public, respingem ferm discursul împotriva persoanelor cu afecţiuni psihice, promovat în prime-time de postul România TV în seara zilei de 19 aprilie 2023.
În acord cu valorile profesiilor noastre, de medici, psihologi, profesori, jurnalişti, artişti, reprezentanţi ai societăţii civile, o spunem cu toată claritatea şi responsabilitatea: astfel de mesaje sunt nedemocratice şi încurajează izolarea oamenilor cu afecţiuni psihice.
Nu e întâia dată când, în spaţiul audiovizual, se promovează un limbaj şi idei care incită la ură. De data aceasta, victima principală este o persoană care nu se mai poate apăra: jurnalista de 32 de ani, Iulia Marin, care a decedat acum câteva zile.
Iulia Marin a lucrat de-a lungul unei cariere de 11 ani la publicaţiile Adevărul, Pressone, Recorder, Gândul şi Libertatea. Şi-a făcut meseria cu dedicare şi cu talent. Integritatea şi discernământul ei profesional n-au fost puse niciodată sub semnul îndoielii”.
Pentru a vedea cine are dreptate, trebuie să vorbim despre ceea ce se întâmplă în zilele noastre cu percepția asupra bolilor psihice.
În jurul anului 1970, a apărut la Tavistock Clinic din Londra un curent filosofico – psihiatric numit Anti – psihiatrie. Corifeul curentului, dr. R. – D. Laing, autorul cărții ”Eul divizat”, considera că schizofrenia, de pildă, are la bază discordanța comunicațională dintre text și context, pornind de la o teorie a comunicării din anii 60 aparținând antropologului Gregory Bateston cu privire la ”dubla legătură” (double baind). Important este că psihiatrii institutului le-au dat drumul pacienților în oraș, ceea ce a generat protestele locuitorilor din cartier.
Ideea filosofică era că bolnavii psihice sunt sănătoși, iar cei care se consideră sănătoși sunt bolnavi.
În acea epocă, romanul ”O coborâre în infern” de Doris Lessing a fost nominalizat la Booker Prize, iar scriitoarea avea să primească apoi un Premiu Nobel pentru Literatură pentru mirificul mod în care a luminat întunericul schizo.
După părerea mea, atunci s-a anunțat apariția progresismului de azi, iar psihiatria este un promotor al acestei filosofii.
În zilele noastre, Anti - psihiatria s-a întors, în numele corectitudinii politice. Psihiatrii au relativizat categoriile nozografice, aproape că nu mai vorbesc despre nevroze, psihoze, psihopatii, ci despre niște vagi suferințe ale unor oameni normali pe care Big Pharma îi ajută cu succes.
Revolta unora precum CTP, Tolontan sau Cioloș, precum și semnătura pusă pe protestul despre care am amintit de organizații ale psihiatrilor aici își are izvorul. Psihiatria este, de fapt, aproape o Anti – psihiatrie, așa cum adevărul a devenit post – adevăr.
Desigur, ce e val ca valul trece și Victor Ciutacu are dreptate. Mediul redacțional poate fi terapeutic, însă nu poți, în mod conștient, încredința condeiul unei persoane cu tulburăti psihice.
În numele compasiunii pentru persoanele aflate în suferință, nu poți șterge cu buretele existența bolilor psihice grave.
Cine suferă psihic la nivel psihotic nu poate fi ziarist.
Pe de altă parte, psihiatrul sau psihologul care ar susține așa ceva ar pierde burse, invitații la congrese și simpozioane, ar fi refuzat de edituri și de mediul academic.
Aici s-a ajuns, iar Ciutacu nu trebuie să se mire că i-a sărit toată lumea în cap.
Progresismul s-a răspândit ca o boală a culturii. Boală transmisibilă a celor ce trec peste cadavrul adevărului în drumul lor spre succesul profesional.
Fiindcă așa a fost, mai întâi în America, apoi în întregul Occident: omul este o mimoză pe care nu îl poți atinge nici măcar cu un diagnostic psihiatric.
Cum rămâne cu diagnosticele fizice și fiziologice ? Vom vedea și aici o Anti – medicină ?
Mai greu, fiindcă în acest perimetru moartea își arată imediat colții.
Corectitudinea politică se termină, sper, la marginea supraviețuirii.
Sau nu ?
Gheorghe Smeoreanu
