Menu

Bombă ! Gabriel Liiceanu – demisie și scrisoare deschisă adresată colegilor din GDS

f_350_200_16777215_00_images_liiceanu_muie.jpg

 

 

 

 

 

”Dragi colegi,

Dacă îmi iau totuși din timp pentru a comite rândurile de mai jos, într-un ceas în care timpul a devenit tot mai prețios pentru mine, e pentru că au rămas lucruri nespuse și care merită măcar o dată spuse până la capăt. Ceea ce mi-ați permis să spun vineri la sfârșitul întâlnirii noastre se cere rotunjit și completat.
Am afirmat atunci că supraviețuirea Grupului trebuie judecată după patru criterii: ideologic, administrativ, psihologic și etic. Despre criteriul ideologic a vorbit Horia pe larg la început. Într-adevăr, față de momentul întemeierii GDS și față de prima decadă de existență, astăzi nu ne mai unesc în mod spontan aceleași valori.
Am mai declarat, cu ocazia unei discuții „distante” cu Ionel Vianu în marginea statuii de la Trier că, dacă în ᾽89-᾽90 aș fi știut că urmează să intru într-un Grup în care mi se va explica cândva „importanța culturală” a lui Marx – adică a celui care a instilat în mentalul omenirii URA IMPERSONALĂ și necesitatea exterminării prin vini colective (ceea ce Lenin și urmașii lui de pretutindeni au pus în practică printr-o metodologie a crimei pe categorii umane) –, n-aș fi pus piciorul în GDS.
Dacă nu mă înșală memoria, în același context, Andrei Cornea ne-a explicat că nu putem trece peste o personalitate de asemenea rang, care face parte din marea cultură a Europei. Eu sunt de acord că face, dar face din cultura crimei și a întemeierii ei ideologice. Nu vi se pare ciudat că există oameni care dezvelesc pios „statuia chinezească” (ce bătaie de joc! sub Mao, chinezii au avut la activ 60 de milioane de morți) a unui personaj ce a făcut un rău infinit omenirii și că nu puțini sunt cei ce-o aplaudă?

Despre criteriul administrativ am vorbit pe larg la ședința din 14 mai a.c., reieșind atunci că GDS, în calitate de promotor al legalității și transparenței în România, fusese incapabil să absoarbă propriile lui exigențe în practica sa de funcționare. (Amintesc cu această ocazie că dna avocat Nicoleta Popescu n-a avut niciodată contract de colaborare cu Grupul, ci a răspuns doar unor solicitări pe spețe separate. Prin urmare, ideea de a o face răspunzătoare pentru haosul juridico-administrativ care ne-a însoțit de-a lungul anilor nu are nici o acoperire.)
Nimeni din vechiul comitet director n-a părut să simtă atunci nici măcar furnicătura vreunei căințe. Cu toții, deși se aflau în offside, s-au apărat cu o anume „ferocitate”, care a culminat cu replica memorabilă adresată lui Cristian Preda de Andrei Cornea: „OK, și-acum ce vreți? Să ne tăiați capul?”.
Nu, desigur, dar am fi meritat o explicație cât de mică, Andrei, despre cum de s-a ajuns, de pildă, să-i puneți în brațe cârciumei Macondo toată clădirea sediului nostru din Calea Victoriei. Toată! De fapt doar 95% din suprafața ei, căci camera secretariatului lui Tibi Czink n-a devenit încă bucătărie. (Când abordăm acest subiect, Magda devine nervoasă.)
În sfârșit, una peste alta, să dați toată clădirea, chiar și istorica sală de întâlniri a Grupului, bântuită de fantomele glorioase ale trecutului, înecate acum în miros de ciorbe și fripturi. (Am admirat, și în acest caz, replica plină de înțelepciune a lui Andrei, care ne-a explicat că e mai bine să suportăm parfum de mici decât să stăm cu mâna întinsă la nu știu ce partid. Să sperăm că acum, ales președinte, Andrei va negocia cu Macondo și poate se va îndura de GDS să-i dea sala de întâlniri înapoi.) Evident, tot ce s-a obținut la capătul acestor discuții a fost un soi de ură îndârjită la adresa celui care stârnise discuția.

Nu vă ascund că vineri, pe 20 septembrie a.c., la Adunarea pentru alegerea noului președinte al Grupului, m-am așteptat ca Andrei, după ce fusese propus, având încă proaspete în minte urmele trecerii sale păguboase prin vechiul comitet, într-un moment de onestitate, să se recuze.
Nu făcuse el oare parte din acel Conciliu care nu ținuse adunările generale cu anii, care nu-i radiase pe cei morți dintre cei vii, care-i lăsase pe membrii nou primiți în Grup să-și plătească cotizația și să voteze diverse hotărâri fără să fi fost înregistrați la judecătorie?
După toate năzbâtiile astea, președinta Grupului ar fi trebuit să fie exclusă din Grup, iar ceilați membri, printre care și Andrei, se cuvenea – minimă sancțiune – să nu mai fie eligibili într-un for de conducere. Andrei însă nu s-a recuzat, iar între timp, de vineri începând, el s-a dovedit a fi – împotriva faptelor dar potrivit votului – persoana cea mai calificată pentru actuala funcție de președinte al GDS. Așa o fi. Eu însă continui să mă îndoiesc că excepționala lui activitate publicistică la 22, stângăciile de comunicare și palmaresul de până acum în vechiul comitet director au vreo legătură cu abilitățile manageriale cerute de funcție.
Mă uitam consternat, din vizaviul lui, la bucuria de copil mare cu care a primit vestea. Îmi venea să-i strig: „Trezește-te, filozofule! Ai să ajungi să cari în spate, ca în povestea lui Zimmer, un cadavru pe care nu ai să fi în stare să-l învii!” Însă nu dădea semne că ceva din meseria de filozof ar fi trecut în metabolismul lui. Nimic nu părea să fi pus în acord exigențele rațiunii practice (învățate măcar din traducerea lui Platon) cu viața lui pur și simplu.

Parfumul unei funcții răscoapte, gâdilătura unei puteri de doi bani și a unei vanități pe măsură îl schimbaseră la față (în rău) pe cel pe care-l socotisem unul dintre primii umaniști ai țării. Desigur, ne înclinăm în fața majorității și așteptăm miraculoasa lui metanoie administrativă.
Despre criteriul psihologic am adus vorba în treacăt vineri, spunând că, din pricina vanității și a eului gonflat dificil de ținut în frâu, caracteristice intelectualului umanist, e tare greu de pus laolaltă inși de tipul nostru înlăuntrul unui proiect politico-social, de vreme ce, ca indivizi, vom sta necontenit, îndrăgostiți, cu eul nostru în brațe. De aceea, cauza comună pe care ne-am propus s-o slujim va rămâne mai tot timpul în planul doi. Mai ales când în prim plan apare deriva morală.
Și astfel ajung la criteriul etic. Aici – și în criteriul ideologic filtrat prost prin cel etic – se află hiba care a dus la dispariția GDS în forma în care a fost el inițial gândit. Politețea și colegialitatea, invocate în ultima vreme pentru a nu deteriora atmosfera Grupului și dulcea legănare pe valul lui „merge oricum”, sunt, desigur, elemente importante într-o adunare de oameni binecrescuți. Dar ambele au o limită.
Limita aceasta este adevărul despre noi și nevoia de a drege lucrurile stricate pe parcurs; chestiuni delicate, greu de acceptat și făcut, pentru că adevărurile sunt uneori extrem de incomode. Dar a nu le lua în seamă și a nu avea curajul de a le rosti ne fac să semănăm cu un bolnav care refuză să se ducă la medic, așteptând, politicos și „colegial”, să moară. În acest punct ne aflăm.

Voi trece așadar în revistă (așa cum am făcut-o și la întâlnirea din 14 mai a.c., devenind odios) câteva dintre aceste adevăruri incomode care, trecute sub tăcere, ar face să plutească deasupra noastră o rușinoasă vină colectivă. Nerostite, ele vor duce – ce spun eu? au dus deja – la neonorabila dispariție a ceea ce s-a vrut cândva un reper de inteligență și moralitate a societății române. Nu-mi fac iluzii că ceva din ce vă spun acum vă va mișca în vreun fel. Însuși tonul meu (rechizitorial și moralist) mă condamnă, așa încât nu mă îndoiesc că, după o lungă și dureroasă agonie, Grupul va muri astupându-și urechile.
Încep cu criteriile de primire în Grup. Au fost enunțate impecabil de Andrei Pleșu în scrisoarea din 2012 (o reanexez la capătul scrisorii mele) prin care spunea Grupului „adio”. Nimeni nu le-a luat de-atunci în seamă. Faptul că se va găsi oricând vreun prostănac care să le declare revolute (ca și cum morala lumii se schimbă o dată la opt ani!) n-are nici o importanță.
Ele sunt criterii de adecvare (recte neadecvare) de apartenență la Grup. Fără asemenea criterii, substanța Grupului se diluează, virând lucrurile către coterie și port de insignă. Nu credeți oare că Grupul se va destrăma de la sine dacă în el sunt admise persoane fără nici o relevanță civică, necoapte la minte, când nu de-a dreptul nocive? Am îngropat deja sub politețea noastră – cu gândul să nu ne contrariem colegii, nu întotdeauna inspirați în propunerea de noi membri – o grămadă de lucruri neplăcute care ne făceau, acceptându-le, să tresărim pe tăcute.

Așa se face că, încet-încet, am reușit să coborâm politețea la nivel de imoralitate. Căci din politețe și colegialitate am închis ochii când unii dintre noi își aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoți, prieteni irelevanți sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării.
În clipa de față avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ștefan), nepotul (Vlad) – cei doi, așadar, sunt veri primari – și soția nepotului (Raluca).
N-ar fi nimic dacă, prin jocul fericit al hazardului, am avea de-a face cu un clan hăruit integral cu vocație civică. Din păcate lucrurile stau exact pe dos: cu excepția lui Ionel Vianu, ceilalți membri ai clanului nu acoperă „criteriile Pleșu”, răstălmăcite și contestate vehement la ultima noastră întâlnire de Vlad Alexandrescu, devenit faimos în ultimele săptămâni printre noi pentru că, podidit de admirație de sine și otrăvit de bietul său eu, s-a autointitulat „membru marcant al opoziției”.
Raluca, soția lui, este o încântătoare și grațioasă doamnă, care scrie articole citibile pe sărite și a cărei relevanță publică e nesemnificativă. Are meritul, deloc neglijabil că, în adunările Grupului, păstrează tăcerea. Lui Ștefan, având și el micile neajunsuri ale verișoarei prin alianță, îi lipsește în schimb această calitate: e gureș, și decibelii pe care-i emite la fiecare luare intempestivă de cuvânt pun la grea încercare neuronii celor de față.
Ca să nu mai spun că, repezit cum e, scoate nu de puține ori pe gură prostii („Păi să votăm, să votăm pe loc, că eu cred că nimeni de aici nu are ceva împotrivă ca președintele Grupului să primească indemnizație!” Ba eu am, dragă Ștefan, căci nici un membru al GDS nu-și face meseria de cetățean pe bani, ca revoluționarii lui Iliescu. Și-apoi de unde să primească? Din cotizația membrilor de 100 de lei pe an?)

Despre membrul-marcant-Vlad-Alexandrescu s-ar putea scrie un eseu. Sau un roman despre un Dinu Păturică al vremilor noastre. (Vă mai amintiți cum îl introduce Filimon în scenă? „... avea un nas cam ridicat în sus, ce-i indica ambiția și mândria grosolană”.) Ceva îmi spune, pornind de la felul în care se poartă (pus pe harțag, zâzanii și obrăznicii), că de la el se va trage destrămarea Grupului. El, și complezența iresponsabilă a câtorva dintre noi, întrețin aprins focul dihoniei.
Căci dihonia a pătruns în Grup la ședința din luna mai, nu atât din pricina urletului meu exasperat din deschidere, cât zădărelii și comediei juridice pe care a jucat-o de față cu toți Neo-Păturică, explicându-ne, cu competența lui juridică de doi bani, că avem cvorum, când de fapt nu aveam, că membrii neînregistrați sunt membri cu drepturi depline, când de fapt nu erau, că ce dacă nu ne-am ținut adunările generale de ani de zile... Pe scurt, sabotând exigența de legalitate a Grupului.
Acest mic contorsionist, ajuns și în organul legislativ al țării a cărui menire este de a cântări și vota legi bune, ne explica de zor că noi, gedesiștii, suntem mai presus de reguli și de „stupida birocrație”. (Ce strategie vicleană are! Face câteva lucruri bune – Copiii lui Irod, organizarea unei vizite cu colegii useriști la arhivele CNSAS – iar apoi, la adăpostul unui capital public astfel câștigat, își eliberează în cerc restrâns veninurile.)
Trec peste prestația „membrului marcant” din vremea ministeriatului cultural, terminat în scandalul legat de negocierea cu succesorii Cumințeniei Pământului a lui Brâncuși și cu zavera de la Operă. Dacă mai țineți minte, după ce a fost demis din guvernul Cioloș, ne-a adresat o scrisoare de justificare (de fapt, scrisoarea nu ne privea defel), ajunsă apoi în mod miraculos, prin trambulina Grupului, în toată presa. (Cine oare dintre noi o fi trimis-o? Cine oare?)
Trec și peste obrăzniciile marcantului membru.

Obrăznicia fiind, după cum știe toată lumea, „acel ceva” practicat prin adresarea de jos în sus, prin vorbirea și purtarea celui care înlocuiește respectul cuvenit cu mojicia și injuria. În mod normal, obraznicul este sancționat ca obraznic de cei din jur și pus în banca lui.
Ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Trec, așadar, și peste faptul că bravii mei colegi din comitetul director nu s-au grăbit să-l pună la punct pe „marcantul membru” pentru felul în care se sumețea la unul sau altul dintre noi. Trec peste toate acestea ca fiind manifestările „originale” ale unui ins care, când a fost primit în Grup, nu părea dus în halul ăsta cu pluta trufiei. Și mă opresc la cei care i-au îngăduit și îi îngăduie în molcomă tăcere alaiul de bădărănii. Și mă întreb (ca Elena Udrea pe vremuri): unde oare ne erau bărbații din Grup, care au asistat în liniște la felul în care „membrul marcant” a adresat mojicii unor doamne, mai întâi „în plen” și continuate apoi în varianta epistolară pe site-ul Grupului?
De ce nici măcar feministele noastre de serviciu nu au reacționat? De ce nu ai sărit, Magda, să le aperi?
Dragi colegi, nu credeți că ne lipsește un consiliu etic menit să judece aceste derapaje dezgustătoare? Uneori, în aparență, fleacuri. Căci pare un fleac să-ți promovezi isprăvile culturale pe site-ul Grupului sau să aduci în Grup un personaj care, în scandalul cu concursurile dedicate de la Filozofie, face elogiul impostorilor din facultate cu gândul că dl. rector (ca membru al Grupului pe-atunci) va citi și va aprecia?

De fapt, ce-am vrut să spun, se rezumă la un singur lucru: Grupul pentru Dialog Social și-a pierdut idealitatea. El s-a născut, cel puțin în mintea câtorva dintre noi, în jurul unor valori care treceau dincolo de ideologii și partide, pe acestea urmând doar să le modeleze. În dorința noastră de a ne spăla de jegul moral în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între „dreapta“ şi „stânga“, ci de la împărţirea între adevăr şi minciună. Și asta pentru că o gândire politică de anvergură nu e, în miezul ei, de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.
Credeam în vorba lui Ricoeur cum că „politicul prelungește eticul oferindu-i un spațiu de exercitare.“ Voiam, pe scurt, să suprimăm „prăpastia care separă idealismul moral de realismul politic“. Noi gândeam atunci – și eu, depășit de vremi, continui să gândesc așa – în categorii etice, cele care, vorba lui Horia, îți garantează claritatea morală. Numai în jurul clarității morale se naște idealitatea.
Or, din tot ce am descris mai sus, din felul în care acum ne mulțumim să jonglăm cu categoriile morale sau le băgăm sub preș, rezultă că idealitatea noastră a murit. Așa cum a ajuns să arate acum, Grupul nu mai beneficiază, statistic vorbind, de calitatea umană aptă să genereze un ideal. Astăzi i-a rămas să defileze în lume doar cu mica lui impostură civică. Din cauza asta, nu mai am ce căuta aici.

Îmi pare rău pentru cei pe care i-am îndemnat în ultima vreme să intre în GDS, oameni curați și „ființe alese”, cum îi plăcea lui Noica să spună, care ar fi garantat la o adică regenerarea Gupului. Cred însă că avem printre noi personaje atât de toxice, încât nu mai văd cu putință dregerea imaginii noastre publice doar cu o mână de oameni. De ce mi se pare tot mai mult că la noi tot ce începe nobil sfârșește în precar și degradare?
Închei aici. Mă despart de câteva decenii din viață cu tristețea cuvenită, dar și cu stenica senzație de liniște că am părăsit un loc urât. Plec plin de drag pentru cei care-mi vor rămâne prieteni și de azi înainte, adică de când am devenit – semnez! – un fost membru al Grupului pentru Dialog Social.

Gabriel Liiceanu
1 octombrie 2019

NATIONAL - CELE MAI CITITE ARTICOLE

  1. 7 zile
  2. 30 zile
  3. 1 AN
The most visited gambling websites in The UK