Logo

Scrisori către Petre Tănăsoaica. 7 - Moartea unui ziarist înseamnă, pentru unii, un nemernic mai puţin

f_350_200_16777215_00_images_tanasoaica_7.jpg

 

 

 

 

 

 

Dragă Petre

Negreşit, Seneca îşi începea scrisorile către Lucilius astfel: „Seneca îl salută pe dragul său Lucilius”. Foarte frumos, dar eu trebuia să mă mărginesc la ”Dragă Petre” fiindcă între noi nu și-au găsit niciodată loc formulele prea intime. Contrar a ceea ce se crede în societatea vâlceană, am fost prieteni buni dar rezervați unul cu celălalt, fiind foarte diferiți și iubindu-ne doar în virtutea atracției contrariilor. Nu intru însă în amănunte deoarece, așa cum e firesc, nu îmi permit să dezvălui eu lumii ceea ce tu însuți nu ai găsit de cuviință să dezvălui cât ai fost în lume.

Aș vrea, astăzi, că îți trimit cele scrise de mine după înmormântare, în mod sigur nu ai citit, numai de asta nu îți ardea ție atunci.

”Am început să scriu acest articol la câteva minute după ce m-am întors de la înmormântarea unuia dintre marii ziarişti ai timpului nostru, cunoscut mai ales în Vâlcea şi Argeş, pe numele său Petre Tănăsoaica, fie-i veşnică amintirea. Mi-a fost prieten vreme de 40 de ani şi ar fi trebuit ca, după ce l-am îngropat, să mă duc la pomană, să mă îmbăt, să încerc să uit, dar am o rubrică aici, iar pentru un ziarist rubrica este un lucru sfânt. El ştie şi mă înţelege.
Trebuie să aleg dintre gândurile care mi se învălmăşesc în minte, fiindcă aş putea scrie până mâine dimineaţă despre acest ziarist, despre condiţia jurnalistului în România şi, probabil, de oriunde pe planetă mai există presă adevărată, nu jocuri de interese politico – mediatice, aşa cum se întâmplă acum la marile ziare din Europa şi America.
Primul lucru pe care vreau să îl remarc este că acum, în epoca internetului, ziaristul moare, dar scrisul său rămâne. Căutaţi pe Google numele Petre Tănăsoaica şi, dacă ignoraţi faptul că a murit, veţi vedea că a scris la zi, a scris până în ultima clipă, are zeci de articole doar în ultimele câteva săptămâni. Autorul e în groapă, nu îl mai putem vedea, dar articolele sale sunt la un click distanţă. Poate că şi sufletul lui e la un click distanţă.
Condiţia umană a ziaristului este una specială. Când laudă, este criticat că laudă, când înjură, cum vine vorba, este criticat că înjură, nimeni nu îl iartă. Pe zidar, pe tâmplar, pe profesor, pe inginer, pe doctor îi iartă lumea, pe ziarist, niciodată, el este marele ţap ispăşitor al societăţii.
Ziaristica este o meserie a bucuriilor însingurate şi a amarului de zi cu zi. Când reuşeşti un articol bun, te bucuri doar tu, nici mama, nici nevasta, nici copilul, nici prietenii nu dau două parale pe asta, sub pretextul corect că tu ţi-ai ales meseria, aşadar bea, Grigore, agheasmă. Când ratezi articolul, ai impresia că toată lumea se uită urât la tine, că niciodată nu îţi vei regăsi inspiraţia, că eşti pe undeva mort. Ziaristul nu îşi poate povesti nici bucuriile, nici dramele.
Apoi, un ziarist de opinie, cum a fost cel tocmai înmormântat, se gândeşte permanent la ceea ce a scris şi la ceea ce va scrie, nu are nicio clipă de răgaz, nu îi iese presa din minte nici în somn. Mi se întâmplă şi mie, uneori, să visez o pagină de word strălucitoare, pe care scriu o noapte întreagă articolul vieţii mele. Scriu, şterg, desăvârşesc. Dimineaţa, din păcate, l-am uitat.
Zâmbiţi, nu vă pot împiedica, dar chintesenţa acestei meserii se găseşte în cele scrise de Eminescu într-o epistolă către un adresant necunoscut, la vârsta de 32 de ani: „Aştept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”. Această frază este cât de cât cunoscută, cred şi sper eu, de către tinerii şi mai puţin tinerii din presă, în cazul că nu sunt, cum spunea Caragiale, prietenul lui Eminescu, „roade seci ale şcoalei”. Mai puţini ştiu că Eminescu, în aceeaşi scrisoare, numea presa „negustorie de principii” şi se plângea că din cauza ei „s-a stricat cu toată lumea”.
„Stricat cu toată lumea”, mutatis mutandis, a murit şi a fost îngropat şi ziaristul Petre Tănăsoaica, fiindcă nu ştiu ce spaimă îl şocase în ultimii ani de îi boscorodea pe toţi, oricine era persoană publică avea parte de o aspră insultă, aşa încât la groapa lui au lipsit toate personajele articolelor sale, oameni politici sau primari, oameni de afaceri, ori colegi de breaslă. O lecţie de iertare însă ne-a dat-o tuturor Înaltpreasfinţitul Varsanufie al Râmnicului, criticat şi el de cel plecat la Domnul, care nu doar că a slujit, ieri, stâlpii, la căpătâiul mortului, dar a anunţat că de azi înainte Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel va fi Ziua Duhovnicească a Presei, când vor fi pomeniţi toţi ziariştii căzuţi la datorie, se vor înalţa rugăciuni pentru viii şi morţii presei, pentru a regăsi iubirea pe care această meserie te face să o piezi, mai mult sau mai puţin.
Pentru unii, sunt sigur, moartea unui ziarist înseamnă un nemernic mai puţin pe lume şi nu ştiu în istoria presei pe vreun gazetar care să fi trăit şi să fi murit neînjurat. Nu mulţi sunt cei care înţeleg că jurnalistul este cel care provoacă, deschide minţile, invită la luarea unei atitudini, determină fapte
Cel mai absurd lucru este că unii cititori, mai extrapunitivi, adică mai dispuşi să dea vina pe alţii decât pe ei, în orice situaţie (taxonomia îi aparţine lui K.G. Joung) îi acuză pe jurnalişti de lipsa independenţei, ca şi cum ei, criticii, ar fi independenţi de familie, prieteni, colegi, anturaje, interese. Semnalez, după o viaţă de presă, că există puţini ziarişti de opinie care scriu la comandă, în contra sau în dezinteresul a ceea ce cred ei, în inima lor. În pofida percepţiei comune, jur că jigodiile din presă sunt rare, în zeci de ani, dacă am întâlnit trei sau patru. (Sunt conştient că mi-am făcut de lucru abordând acest subiect şi mai multe comentarii mă vor umple de noroi, dar ce să faci, pentru mulţi oameni prejudecata ţine loc de judecată).
Mă întorc la cel plecat dintre noi şi îmi amintesc faptul că Petre Tănăsoaica iubea mult o vorbă, pe care adesea mi-o repeta, din poemul Ghilgameş: „A murit Enghidu, prietenul meu cu care vânam lei”. Da, aşa este, toţi am putut spune, spunem ori vom spune că vânăm lei cu prietenii.
Prietenul meu a fost însă omorât. Am păstrat pentru final această dezvăluire. La omorât presa fără Dumnezeu din România de azi. O presă nereglementată, dezlânată, în care şi-au găsit refugiu destui proşti şi nebuni. Fiindcă ajunge o măciucă la un car de oale, aceşti puţini ne-ziarişti strică viaţa presei. Apoi, să ţinem seama că precum turcul, e şi pistolul, iar presa nu poate fi mai bună decât lumea politicii. Dacă adăugăm la asta şi faptul că au fost distruse reţelele de difuzare, că în provincie nu există o piaţă de publicitate, că ziariştii muncesc mult şi majoritatea trăiesc prost, că scriitorii la ziar sunt umiliţi de politicieni şi, în plus, se mai şi hăituiesc între ei, atunci putem trage concluzia cea mai tristă.
Ziaristul Petre Tănăsoaica a fost omorât. De presă. Presa ca pasiune şi ca mod de viaţă.
Din păcate, nu e o figură de stil”.

Nu aș schimba niciun cuvânt din cele scrise atunci, dar din păcate iar îmi vine să bocesc ”ca o muiere” aducându-mi aminte un vers din cartea ta ”În grădina lui Tagore”:
„O iarbă măruntă creşte la mine în cimitir, miroase a cimbrişor şi seamănă cu cea care creşte în curte la Nehru, în grădina ultimului vicerege britanic.”

Ai mai zis:
„Doamne, am stat cu Tagore pe un munte de sare, primeşte-mă împreună cu el la o cină de taină.”
Te văd cinând, chiar în această seară, cu Tagore.

Ne auzim curând.

Gheorghe Smeoreanu

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.