Menu

Scrisori către Petre Tănăsoaica. 5 – ”Murim toți undeva în neîmplinit”

f_350_200_16777215_00_images_tanasoaica_tanar_1.jpg

 

 

 

 

 

 

Dragă Petre,

Te anunţ că de aici, de pe pământ, pot vedea că ai avut un destin perfect şi nu trebuie să regreţi nimic, chiar dacă, așa cum spunea Rainer Maria Rilke, ”murim toți undeva în neîmplinit”. În condiţiile date, nu se putea face mai mult, aşa încât fii liniştit, te-ai apropiat de perfecţiune şi nu spun asta doar fiindcă te-ai dus în ceruri. Iată motivele.

Un director de ziar local are aceeaşi responsabilitate şi consumă atâta viaţă cât un director de ziar mondial, poate chiar mai mult. Pe apele învolburate, barca e mai dificil de condus decât vaporul.

În provincie, invidia, bârfa, injuria sunt mai aprope de piele, iar egalarea valorilor desăvârşeşte opera distructivă a societăţilor mici. De aceea nu s-a cutremurat Vâlcea când ai plecat, cred că doar Arhiepiscopul Varsanufie a înţeles pierderea la adevărata ei dimensiune, venind să slujească la căpătâiul tău, consfiinţind în acel moment existenţa unei Zile a Presei Vâlcene care, din păcate, nu va putea fi niciodată sărbătorită din motivele pe care le ştii. Cum să se adune laolaltă cei câţiva nebuni întru jurnalism cu simbriaşii, nevroticii şi cele care neputând să îşi mai vândă trupul uscat continuă să îşi vândă textul la fel de stafidit ? Nevermore.

Altele sunt, nu Râmnicul, oraşele care ţi-au oferit împlinirea, Timişoara te-a recunoscut ca doctor în ştiinţe, Craiova ţi-a tipărit cărţile, iar revistele ei ţi-au publicat poemele, Bucureştiul ţi-a oferit rubrica din ”România literară”. Transcriu un fragment ultimul tău articol, pentru a le băga sub ochi unora ceva ce nu au dorit să vadă.

” Devine teribil de amu¬zant și în același timp periculos pentru un cronicar de artă să comenteze expozițiile unor gestualiști, pentru că ei înșiși spun despre ceea ce fac nu numai că nu se poate povesti, dar parcă nu-și are nici locul un asemenea exercițiu. Să povestești, de exemplu, despre tehnicile folosite, există riscul aproape sigur să nu poți să aduci în fața lucrărilor acelor artiști nici măcar un vizitator (i-aș spune observator, dar deja complicăm lucrurile și, nolens-volens, intrăm pe teritoriul strâmt al așa-zișilor connais¬seur-i și nu mai terminăm nici până mâine de explicat care este diferența între neutrul vizitator și mai puțin neutrul observator!). Așadar, a fost o toamnă excelentă, s-au încheiat fastuos, din punctul de vedere al artelor vizuale, cei o sută de ani de locuire sub cerul aceleiași patrii și încă destui din ei sub acela, mai larg, al Europei. Expozițiile, saloanele, au rivalizat cu explozia de aur care a bântuit relieful, fie el de câmpie, de munte sau deal, ba chiar deasupra mării prăbușindu-se ploi solare care au incendiat apele. Am să vă explic imediat de ce am venit în mijlocul acestei rime cu natură a expozițiilor despre care mă pregătesc să vă povestesc. Nu înainte de a reproduce, la mâna a doua, ce este drept, prin intermediul lui Gheorghe Dican, o afirmație a lui Corneliu Vasilescu, poate cel mai crâncen gestualist de la noi, că a ajuns la o sinteză, anume eliberând semnul de narațiune. Și aici mă gândesc să nu-i dau dreptate în întregime, pentru că este important din ce direcție te pregătești să vii! Când ți-ai făcut deja plinul de realitate și simți că s-ar putea să dai pe dinafară, atunci eliberezi semnul de balastul acelei realității și pui miza pe el, când vii în schimb dinspre afară spre ordonarea tensiunilor, prin care trece realitatea spre interior, s-ar putea să fie invers, semnul să fie îngropat în cenușa realității sau, dimpotrivă, sub ploaia de reflexii ale oglinzilor care se sparg asupra pânzei. Cele două artiste, Marinela Dumitrescu și Mariana Constantinescu, probabil prietene, care au expus la Râmnicu-Vâlcea, separat, fiecare în câte o sală de expoziții din Noul Centru al orașului (un oraș atât de mic și atât de ambițios, cu trei spații expoziționale, mai rar!), au adus o surprinzătoare prospețime tocmai pentru că amândouă se plasează pe a doua formulă a gestualistului, cel care se încarcă de realitate și reglează în spațiul interior al sensibilității sale amănuntele care devin dominante. În acest caz, însă, cele doua expoziții s-au aflat față în față, ca în oglindă, cu toate că se prefigura, la o privire fugară, o prea mare apropiere de stiluri. Mi-am permis chiar, „în secret“, să-l chestionez pe Dican căreia dintre cele doua pictorițe i-ar da mai întâi girul. N-am să divulg aici, evident, răspunsul, dar am tras o concluzie: diferențele dintre cele două pictorițe se revelează mai ales după cât de pregătit ești să torni gaz pe focul imaginației și apoi să asiști cum se dezlănțuie de la sine energiile într-o parte și în cealaltă.”

Fiindcă aceste texte vor fi adunate într-o carte care să te comemoreze la un an, transcriu aici, dragă Petre, un articol pe care l-am scris a doua zi după ce ai plecat. Tu îl știi, dar vreau să rămână peste timp fiindcă atunci, la cald și după plans, am găsit, oarecum, vorbele potrivite.

”Petre Tănăsoaica a avut o problemă şi anume că a iubit prea mult viaţa, a trăit permanent pe muchie de cuţit, a vida e a morte.
Jurnalismul, printre alte iluzii, ţi-o creează şi pe aceea că eşti nemuritor, indiferent câte greşeli faţă de tine ai putea comite.
Acest fel de a privi existenţa ne-a apropiat încă din adolescenţă, apoi ne-au despărţit multe alte lucruri, cel mai important fiind o concepţie diferită despre rolul ziaristului în societate.
Petre a fost cel mai frumos nebun al presei vâlcene. Ştia însă că ziaristul nu e niciodată înţeles aşa cum trebuie şi a pus în spatele textelor de presă câteva cărţi de poezie. Cine i-a luat însă lui Petre în considerare sufletul de poet ? Mă tem că nimeni, nici măcar eu.
Mare şi ireparabilă greşeală.
Dacă moartea ar fi reversibilă, astăzi l-aş căuta să vorbim despre poezie, nu despre luptele politice. Aproape nu îmi vine să cred că în patru decenii de prietenie eu şi Petre nu am vorbit niciodată serios despre poezie.
Am mai făcut eroarea de a vorbi despre sex şi nu despre dragoste, despre succes şi nu despre fericire, despre viitor şi nu despre eternitate.
E, desigur, şi vina mea şi îl rog să mă ierte pentru asta.
Chiar dacă am plâns şi sunt sleit de puteri, trebuie să fac o serie de precizări cum ar fi aceea absolut necesară că Petre Tănăsoaica a intrat în istoria presei vâlcene şi se va vorbi despre el chiar şi peste o sută de ani. Cred că primarul Călimăneştilor, profundul şi echilibratul Florinel Constantinescu nu ar greşi dacă ar boteza imediat o stradă cu numele ziaristului Petre Tănăsoaica.
Apoi, nu e de uitat că presa cotidiană liberă din România a apărut la Râmnic. Am fost 11 (8, apoi încă 3) cei care am pornit primul cotidian privat, iar Petre pleacă primul. A început, aşadar, numărătoarea inversă.
Sunt sigur că lui Petre Tănăsoica i-ar fi plăcut cel mai mult să fie identificat cu ultima dragoste a vieţii sale, critica de artă. Nu spun mai mult, dar şi în acest sens trebuie făcut ceva, iar Nicu Sofianul, proprietarul unicului hotel – muzeu de artă va face precis ceva în acest sens.
Poate că bat câmpii ca să nu urlu de părere de rău, aşa încât vă rog să luaţi aceste rânduri nu ca pe un necrolog, ci ca pe un dicteu automat.
Din tot ceea ce a fost Petre, am fost prieten doar cu o parte a lui, aceea de constructor de gazete. Aşadar, am fost nişte prieteni tehnici, ca să zic aşa. Restul temelor vieţii, mult mai importante, le-am tratat superficial.
O vreme, Tănăsoaica şi cum mine am crezut că făcând ziare facem totul în viaţă. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, l-am sunat şi i-am spus că s-ar putea să greşim la acest capitol. Nu cred că a fost foarte atent.
Acum, durerea e prea mare şi ştiu că peste o vreme îi voi iubi lui Petre chiar şi greşelile, mai bine spus aşa-zisele greşeli, fiindcă noi judecăm conjunctural, doar Dumnezeu judecă final.
Un lucru e cert, s-a rupt o bucăţică din Vâlcea, ca o piatră scoasă din temelia cetăţii.
Piatra Petre.
Tănăsoaica.
Ţin pe birou, de multă vreme, iar nimeni nu a ştiut şi poate nimeni nu mă crede, o poză, făcută de mine, la mare, cu Petre tânăr.
Aşa va rămâne în inima mea”.

Doar tu observi, Petre, că nu le dau niciun os de ros detractorilor, îți păzesc cu sfințenie secretele. Vorbim mâine.

Gheorghe Smeoreanu

The most visited gambling websites in The UK