Minunea de la Craiova. Un poet aduce pe lume un alt poet. Cazul Constantin Preda / Constantin Romulus Preda. Te iubesc aproape orb

Un argument că sufletul există şi suntem nemuritori ni-l oferă şi situaţia în care un poet aduce pe lume un alt poet. Din fiinţa sa aparent de ţărână, poetul Constantin Preda l-a zămislit pe poetul Constantin Romulus Preda, aparent tot fiinţă de ţărână, cu observaţia că undeva, în ceruri, s-a consemnat şi moştenirea talentului, notar fiind însuşi Bunul Dumnezeu, fiindcă altfel nu se explică fenomenul.

Ajuns acum la 56 de ani, poetul Constantin Preda a asistat sâmbătă, 30 iunie 2018, la Craiova, la prezentarea celei mai recente cărţi a fiului său Constantin Romulus Preda.

Fiul este deocamdată o planetă literară ce gravitează în jurul soarelui patern, cu observaţia că planeta se roteşte tot mai departe şi tot mai liber, urmând să scape, vai nouă, de puterea de atracţie care o ţine pe orbită. Vai nouă, fiindcă ar fi bine dar fără putință, să fii şi copil şi persoană, să rămâi lângă părinţi dar să și zbori spre propriul cer.
O spune şi tânărul poet:

„vers invers

tată
între bătăile inimii tale
îngerii
au început
să zidească
fereastra morții”

Poetul junior se teme de momentul eliberării şi simte că atunci bucuria va fi un alt nume al durerii:

„declar cu mâna pe inima mea de stele

în numele tatălui
și al mamei mele
declar cu mâna pe inima mea de stele
că mi-e atât de frică de moarte
încât aș amuți când și-ar da vălul la o parte
de ce nu m-ai lăsat mamă copil
să mă mir
să râd
să trec tiptil
prin fața morții care vrea să vină
să scoată umbra mea din rădăcină?
de ce nu m-ai lăsat tată să plâng
să mă zbat
să răcnesc
și să frâng
coastele morții care cresc în mine
și mă fac să devin chiar eu
moartea ce vine?

Nu de moarte îi e teamă lui Constantin Romulus Preda, ci de ceea ce va deveni murind întru mamă şi tată, adică om liber ce nu mai are cu cine împărţi suferinţa.

O va împărţi cu poezia.

Dacă tatăl este cel mai generos poet român contemporan, în sensul că ridică poezia la nivelul vieţii cotidiene, precum sfinţii părinţi ai Filocaliei pentru care nu textul teologic este valoarea supremă, ci canonul zilnic al nepătimirii, fiul se dăruieşte cu mai multă parcimonie, ridicându-şi dureroase obstacole de neîncredere în puterea comunicării.

În comparaţie cu tatăl, fiul este încă nerisipitor, este fiul cel harnic din parabolă pe cale să continue sensul învăţăturii şi să plece şi el pentru a se întoarce mai liber în credinţa sa.

Adeseori însă Constantin Romulus Preda stârneşte un suspans mai puternic decât previzibilul în genialitate părinte al său:

„străinul cu pălărie mov

străinul care se plimbă prin oraș
și prevestește un nou război mondial
poartă o pălărie mov
cu care mai salută
din când în când
șarpele de fum care îi urcă prin oase
străinul are pe degetul arătător un inel
în care se zbate sufletul unui demon umil
dacă îl întrebi de unde vine
îți răspunde că el nu vine niciodată
doar pleacă să lupte într-un nou război mondial
te uiți mirat în ochii lui
și asculți speriat cum gloanțele încep să îți șuiere pe la ureche

Tatăl şi fiul scriu amândoi mai ales poezii de dragoste şi mă întreb ce personaj fabulos trebuie să fie soţia şi mama, dar dincolo de această omenească mirare observ faptul că juniorului îi place să se contorsioneze până la schilodire pentru a-şi apropia izbăvirea poetică:

“te iubesc aproape orb

te iubesc aproape orb
port în inimă un corb
în spinare am o cruce
ce mă duce
mă tot duce
către groapa cu destine
care-a devenit ruine
te iubesc deși voi trece
printre spini
cu sânge rece
mă voi stinge într-un stol
de cocori cu suflet gol
și când corbul va zbura
voi vedea cu lacrima
ce va inunda pământul
când va dispărea cuvântul”

Cartea lansată azi se numeşte Te iubesc aproape orb, unul dintre cele mai frumoase titluri de carte din câte ştiu, cu un tâlc adânc în vorbele sfinte ale Apostolului Pavel: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nadajduieşte totul, suferă totul.”

Constantin Romulus Preda subliniază minunat o paradigmă a dragostei şi anume că nu poţi iubi decât aproape orb.

Constantin Romulus Preda ne iubeşte aproape orbeşte şi scrie aproape duhovniceşte.

Gheorghe Smeoreanu

Tweet